Despre rolul juristului. Partea intai: Societatea

In fiecare an, mii de tineri sunt absolventi ai unei facultati de drept. Cu toate acestea, o intrebare simpla primeste prea putine raspunsuri in doctrina juridica romaneasca ori in timpul anilor de studiu. Este prima intrebare pe care ar trebui sa si-o puna un membru al profesiei noastre : Care este rolul juristului? De ce un om ar alege sa isi consume patru sau cinci ani de viata ca sa studieze diverse teorii si apoi o viata intreaga ca sa practice aceasta profesie in oricare din ipostazele ei?

Imaginati-va un dialog intre doi copii. Unul dintre ei este copilul unui avocat. Celalalt, curios, il intreaba in joaca: "Ce este un avocat?". Raspunsul este ingenuu, dar plin de sens: "Un avocat e o persoana care ajuta oamenii". In anul 1952, L.L. Fuller argumenta ca un jurist este un "arhitect al structurilor sociale". Un profesionist care proiecteaza un cadru de reglementare al relatiilor interumane. De multe ori este vorba despre un aranjament capabil sa atinga anumite scopuri, fie ele comune unui grup larg sau unui grup restrins de persoane.

Analogia cu arhitectura poate merge mai departe, pentru a defini relatia dintre scopurile si mijloacele unui proiect. Arhitectura exista pentru a satisface anumite nevoi care tin de spiritul uman. Ele pot fi descrise prin concepte de utilitate si frumusete. Mijloacele folosite pentru a atinge aceste scopuri sunt cit se poate de obisnuite: ciment, lemn, otel, sticla. Le putem adauga aptitudinile tehnice necesare pentru asamblarea lor ori spiritul creativ pentru a inventa altele noi. Toate aceste mijloace se supun, in termeni arhitecturali, nevoilor de utilitate si frumusete. In orice constructie particulara putem gasi viziuni diferite despre utilitate si frumusete, dar toata lumea este de acord ca acestea sunt obiectivele finale. O consecinta fireasca a acestui rationament este aceea ca inainte de toate trebuie sa incepem prin a intelege care este scopul constructiei. Dupa ce vom fi definit notiunile de utilitate si frumusete vom putea alege mijloacele potrivite pentru realizarea lor. Aceast rationament poate primi urmatoarea critica: este total ineficient sa risipim resurse importante in cautarea unor idei abstracte, inainte de a constata ce anume este posibil. Tensiunea dintre Ceea Ce Este si Ceea Ce Trebuie Sa Fie conduce la ideea ca este de preferat a incepe mai intai o evaluare a mijloacelor disponibile inainte de a ne adresa intrebari asupra scopurilor. Acest argument nu rezista insa la urmatorul test: incapatinarea de a cauta alte forme de utilitate si frumos poate duce la descoperirea mijloacelor de realizare a acestora asa incit impunerea unor scopuri poate crea mijloacele care erau mai intai inexistente, depasind frontierele intre care se manifestau pina mai ieri frumosul si utilul.

Analogia cu Dreptul capata contur daca sensurile de utilitate si frumusete le inlocuim cu cele de justitie si adevar iar mijloacele le regasim in normele si institutiile juridice. Priceperea si creativitatea ramin valori-constante adaugate care fac sa traiasca orice sistem de idei construit de mintea umana.

Acest joc al argumentarii duce la concluzia ca nu putem impune un principiu al prioritatii. Dezbaterile despre importanta sensului asupra mijloacelor sau viceversa isi pierd orice ratiune. Ceea ce devine esential este mai curind analiza rolului pe care il joaca tensiunea dintre scopuri si mijloace in efortul de a proiecta, a construi si a da viata institutiilor sociale. Consecinta imediata a constatarii noastre este aceea ca nu putem discuta despre Norme,Practica si Institutii fara a avea mereu in minte fie si o imagine simpla a ceea ce inseamna Adevar, Dreptate si Justitie. In acelasi timp nu putem defini scopurile reale ale Dreptului intr-un context dat fara a evalua instrumentele pe care acesta le are la dispozitie pentru a se explica si a se construi pe sine.

Ne aflam astazi in Romania anului 2004 cind raspunderile unui jurist-avocat obisnuit sunt similare cu cele ale unui jurist-avocat american al anului 1900 : de a reprezenta in instanta interesele clientului sau ori de a sfatui o persoana in chestiuni juridice. Aceasta se reduce la a spune ca avocatul roman lucreaza cu fapte pe care le inregistreaza in documente sau cu declaratiile clientilor sai. De la faptele X, Y, Z, el deduce in mod cauzal ca urmeaza consecinta juridica A.

Cincizeci de ani mai tirziu, Fuller scria ca se produce o schimbare in raspunderile juristului american din anii 1900. El devine mai curind un "administrator", un "manager" al faptelor. El merge dincolo de declaratiile clientului sau si face o sinteza a faptelor juridice si extra-juridice pe care le interpreteaza. Are astfel de-a face cu o "decizie totala" in care contributia sa este esentiala. Iata cum abilitatile sale fundamental retorice vor fi suferind o transformare esentiala: creativitatea si curiozitatea intelectuala, puterea de sinteza si de redare clara a ideilor, comunicarea devin instrumente uzuale pentru un jurist.

Pentru cercetatorii stiintelor exacte nu e nimic nou sub soare: trecerea de la teoriile deterministice ale fizicii newtoniene la teoria relativitatii si la cercetarile de astazi privind dinamica haosului, matematica fractalilor si analiza deciziilor in situatii complexe a avut ca rezultat o schimbare esentiala de paradigma in gindirea umana. E ca si cum folosind acum o suta de ani o bicicleta, gindeam in termeni de cauza-efect pentru ca simteam cum picioarele noastre pun in miscare bicicleta. Astazi conducem masini sofisticate legate la sateliti si putem calatori in spatiu cu rachete care folosesc energia atomica drept combustibil, in masura in care resursele financiare ne permit realizarea unui asemanea vis. Desi operam cu acelasi proto-istoric aparat binar de decizie da/nu atunci cind facem alegeri, optiunile noastre devin din ce in ce mai complexe, iar presiunea pentru decizii rapide in medii de informatie aparent dezordonate este tot mai mare. De fapt nu raspunsurile s-au schimbat [ele fiind invariabil da sau nu] cit complexitatea intrebarilor a crescut. Astazi nu ne mai intrebam cum putem calatori folosind doua roti si cele doua picioare ale noastre [intrebare din care probabil s-a nascut ideea de bicicleta] ci cum putem folosi combustibilul atomic sa calatorim in alte dimensiuni.

Juristul a suferit la rindul sau o transformare a rolului pe care il joaca in societate: de la simplul luptator pentru cauza ori pentru interesul clientului sau - la cel care creeaza solutii pentru problemele aparute datorita dezvoltarii complexitatii sociale - si pina la rolul de arhitect al structurilor sociale, atit intr-un sens preventiv (chiar terapeutic,in unele societati dezvoltate) cit si in unul creator de ordine si, atunci cind este cazul, de noi institutii si practici sociale.

"Traim intr-o lume amenintata de haos intern si international. In opinia mea aceasta amenintare nu are drept cauza reaua-intentie cit mai ales inabilitatea noastra de a intelege intr-adevar problemele celuilalt. Cred ca este un adevar profund in a spune ca nedreptatile si cruzimile acestei lumi sunt facute nu cu pumnii ci cu coatele. Avem nevoie de cineva cu imaginatia, cu rabdarea, si cu priceperea necesare pentru a defini acele aranjamente care ne ajuta sa luam parte la Petrecere dar ne impiedica sa dam din coate. Numai Juristul poate face aceasta. Este raspunderea noastra sa il educam in acest sens" [L.L. Fuller, op.cit].

Comunismul a ranit profund radacinile religioase ale Romaniei interbelice. A reusit in mare masura sa le inlocuiasca cu un pozitivism de sens negativ, in care valorile existente la acel moment au capatat semne opuse: Devalmasia ortodoxa s-a transformat in Proprietate comuna indiviza, consumind resurse uriase in lupta pentru a-l indeparta pe celalat din spatiul comun; Spiritul comunitatii ordodoxe s-a modificat in actele Violentei din familie; Cumpatarea si Curatenia au capatat sens de Ignoranta si Nepasare. Sondajele spun ca cetateanul roman este temator pentru sanatatea sa: blameaza astfel medicul si sistemul sanitar. Romanul este critic cind adreseaza problema coruptiei dar traieste cu ea si o tolereaza. Are incredere in Biserica, dar merge din ce in ce mai rar la o spovedanie. In concluzie, avem o multime de sensuri viciate si nenumarate mijloace nepotrivite, care reclama un efort de generatii pentru redefinirea lor in parametrii lumii moderne.

Avem astazi nevoie de o regasire a Valorilor umane esentiale pentru viata noastra de zi cu zi: Increderea in oameni si in institutii; Egalitatea de optiuni; Libertatea de exprimare; Cunoasterea mijloacelor care pot transforma in valoare tensiunea dintre egalitate si libertate.

Dintre toti, in Lumea de astazi, Juristul este cel care ar trebui sa poata cu usurinta proiecta si pune in practica aceste valori. Cum poate deveni el constient de aceasta Putere?


Bibliografie:

"The Principles of Social Order", Selected Essays of Lon L. Fuller, Editia Oxford 2001

"Preventive Law and Creative Problem Solving: Multi-Dimensional Lawyering", Thomas D. Barton and James M. Cooper, articol disponibil la:
www.preventivelawyer.org/content/pdfs/ Multi_Dimensional_Lawyer.pdf

Iasi
26 mai 2004
Pentru comentarii si critici va astept
sa imi scrieti la: dan.stoica@juridice.ro

Pentru a cita idei din acest articol, folositi urmatoarea formulare:
"Despre rolul juristului. Partea intai: Societatea", Dan STOICA, Dosarele e-F.Cons: Dosarul Teoretic;
text disponibil la http://teoretic.blogspot.com/2005/02/despre-rolul-juristului-partea-intai.html

Despre rolul juristului. Partea a doua: Educatia Juridica

In fiecare an, facultatile de drept isi deschid portile pentru mii de studenti romani. In ultimii zece ani peste o suta de mii de studenti au absolvit o facultate de drept. In cei patru ani de educatie academica juridica, pentru mai bine de o suta de mii de tineri, exista de regula o singura constanta: confuzia.

Confuze ramin in toti anii de studiu raspunsurile la multe din intrebarile: De ce sa urmez o facultate de drept? Ce cunostinte practice imi ofera facultatea in toti anii de studiu? Ce pot face eu pentru facultate si ce va face ea pentru mine? Cum voi intelege lumea dupa ce voi absolvi facultatea? Care din profesori imi va fi model? Ce este un jurist si ce trebuie sa faca el? Care sunt principile fundamentale de exercitare a profesiei, in oricare din formele sale? Ce asteapta lumea de la un jurist? Este norma juridica singurul instrument al juristului? Exista o norma juridica pe care sa ne bazam judecata profesionala pentru orice fapt, actiune, inactiune, gind, relatie, dinamica, miscare ori nemiscare care s-au petrecut, se petrec ori se vor petrece vreodata? Ce se intimpla atunci cind nu exista o norma scrisa pentru un fapt oarecare? Ce se intimpla cind complexitatea sau noutatea situatiei depaseste orice limita a gindirii juridice de pina atunci? Pentru care din formele de exercitare a profesiei sunt mai bine potrivit, in raport cu visele, proiectele si cunostintele mele?

Cred ca fiecare din studenti ar trebui sa isi puna astfel de intrebari la inceputul facultatii. Ar putea deschide un jurnal in care sa noteze periodic in ce masura primesc raspunsuri la intrebarile lor. Raspunsurile pot veni de la profesori, din cartile pe care le citesc sau din situatiile din viata de zi cu zi pe care le intilnesc. Raspunsurile nu vin de multe ori singure: de cele mai multe ori trebuie sa le fortezi sa apara, sa alergi dupa ele sau sa critici raspunsurile pe care le-au dat altii, sa le pui in practica si sa inveti din esecurile lor.

In articolul precedent [Despre rolul juristului.Partea intai: Societatea] spuneam ca L.L. Fuller a observat cum avocatul american al anului 1900 isi schimba rolul in societate, devenind dintr-un contabil al faptului juridic un manager care trebuie sa ia "decizii totale" si sa interactioneze cu lumea in sens creativ.

Urmatoarea intrebare fireasca este: ce face invatamintul juridic pentru a educa un jurist pentru o astfel de "decizie totala"? Studentul trebuie sa fie pregatit sa raspunda mai curind la intrebarea "Ce ar trebui facut, avind in vedere toate conditiile contextului?" decit sa cerceteze ingindurat daca "Este acest fapt ori act legal? Ce se poate face?". Raspunsul lui Fuller, desi dat in anul 1948, ramine actual si reluat pina astazi in scoala de drept americana:

"Este nevoie sa continuam sa ne concentram pe probleme reale, asa cum apar ele intr-un context real, uman. Nu trebuie sa ne pierdem in teorii abstracte. Pe de alta parte, acest drum trebuie extins in doua directii: in primul rind sa luam in considerare faptele reale si nu cele "inghetate/surprinse" de inregistrarile scrise; in al doilea rind, sa includem in evaluarea noastra factorii extrajudiciari care influenteaza decizia finala" [Fuller, 1948].

Sa presupunem ca obiectivul general este cel descris de Fuller. Mergind mai departe, aproape 50 de ani mai tirziu, gasim un document important al Baroului American, elaborat in anul 1992 si cunoscut in literatura americana de specialitate sub denumirea de "MacCrate Report" . Acest Raport are un titlu sugestiv: "An Educational Continuum. Report of the Task Force on Law Schools and the Profession : Narrowing the Gap". Cu alte cuvinte, "Cum trecem prapastia dintre Facultatea de Drept si Practica Juridica"? Raportul incearca sa raspunda in termeni practici la aceeasi problema pe care Fuller o punea in anii 50: Ce face invatamintul juridic pentru a pregati un jurist care va practica intr-o lume din ce in ce mai complexa?

Raportul MacCrate arata in ce consta "prapastia" dintre realitate si asteptari: 1. Baroul American afirma ca studentii nu stiu sa scrie un proiect de contract, nu stiu sa descrie un caz in termeni practici, nu au vazut niciodata o actiune juridica iar profesorii nu au fost niciodata intr-o sala de judecata. 2. Comunitatea academica raspunde ca ea invata studentii cum sa gindeasca, se concentreaza pe teorii si predarea lor iar practica este predata cel mai bine de practicieni: "nu suntem niste scoli comerciale" [trade schools]. Evident, acestea sunt pozitiile extreme dar ele exprima cel mai bine zona de aplicatie academica ce lipseste si in facultatile romanesti si in majoritatea celor europene de drept. Desi in SUA aceasta zona se afla intr-o dezvoltare continua si accelerata inca de la Fuller incoace, problema este mereu actuala. Un profesor american declara in cadrul Raportului ca probabil doar unu la suta din profesorii de drept stiu care este scopul efortului lor de educatie in ce ii priveste pe studenti.

Raportul include o "Declaratie de Abilitati si Valori Profesionale", introdusa de o consistenta dezvoltare a limitelor acestei declaratii.

Iata lista Abilitatilor Profesionale Fundamentale identificate de Raport:

1. Pentru a dezvolta si evalua strategiile de solutionare a problemelor si de atingere a obiectivelor un jurist trebuie sa fie familiar cu abilitatile si conceptele urmatoare:
- identificarea si diagnosticarea unei probleme;
- generarea de solutii si strategii alternative;
- dezvoltarea unui plan de actiune;
- implementarea planului;
- revizuirea planului conform unor idei si informatii noi.

2. Pentru a analiza si a aplica normele si principiile juridice, un jurist trebuie sa fie familiar cu abilitatile si conceptele urmatoare:
- identificarea si formularea chestiunilor juridice;
- formularea teoriilor juridice relevante;
- elaborarea unei teorii juridice;
- evaluarea unei teorii juridice;
- critica si sinteza argumentarii juridice a teoriei [unde o teorie juridica este o suma de argumente legate de chestiunea juridica data]

3. Pentru a identifica o chestiune juridica si a o investiga in mod eficient si exhaustiv sun necesare:
- cunostinte despre natura normelor si institutiilor juridice;
- cunostinte si abilitatea de a folosi instrumentele juridice fundamentale ale cercetarii juridice [doctrina]
- intelegerea procesului de conceptie si implementare a unui Proces de cercetare coerent si efectiv

4. Pentru a planifica, coordona si [atunci cind este cazul] participa la investigarea faptelor, sunt necesare:
- determinarea necesitatii de a investiga anumite fapte;
- planificarea investigatiei faptelor;
- implementarea unei strategii de investigare;
- organizarea si clasificarea informatiilor intr-o forma accesibila;
- decizia de a inchide procesul de adunare a probelor;
- evaluarea informatiilor care au fost adunate

5. Pentru a comunica efectiv, in scris sau oral, sunt necesare:
- evaluarea perspectivei receptorului comunicarii;
- utilizarea unor metode eficiente de comunicare.

6. Pentru a consilia clientul in legatura cu deciziile sau posibilele cai de actiune, sunt necesare:
- stabilierea unei relatii de consiliere care respecta natura si rolul juristului;
- adunarea informatiilor relevante pentru decizia care urmeaza a fi luata;
- analizarea deciziei;
- consilierea clientului in legatura cu decizia;
- definirea si implementarea deciziei.

7. Pentru a negocia, intr-un context litigios sau tranzactional, este nevoie de pregatire privind:
- pregatirea negocierilor;
- conducerea unei sesiuni de negociere;
- consilierea clientului in legatura cu termenii obtinuti in urma negocierii cu celalata parte;
- implementarea deciziei clientului.

8. Pentru a consilia sau a angaja un client in optiunile privind litigiul sau metodele alternative de solutionare a conflictelor, un jurist trebuie sa inteleaga functiile si consecintele potentiale ale unui astfel de proces si sa aiba cunostinte practice si teoretice in legatura cu:
- litigiul la nivelul instantelor inferioare;
- litigiul la nivelul instantelor de apel; - apararea intereselor si reprezentarea in litigii adminstrative;
- proceduri in alte tipuri de jurisdictii decit cele comune;
- metode alternative de solutionare a conflictelor.

9. Pentru a practica efectiv, este nevoie de:
- formularea de obiective si principii de Management al practicii juridice;
- dezvoltarea unor sisteme si proceduri care sa asigure ca timpul, eforturile si resursele sunt alocate eficient;
- dezvoltarea de sisteme si proceduri care sa asigure ca lucrarile sunt executate si terminate in timp util;
- dezvoltarea de sisteme si proceduri pentru lucrul eficient cu alti oameni;
- dezvoltarea de sisteme si proceduri pentru adminstrarea eficienta a unui birou de avocatura.

10. Pentru a reprezenta un client in mod etic si conform cu principiile deontologice, este necesara cunoasterea urmatoarelor:
- natura si izvoarele principiilor etice;
- mijloacele de aplicare a principiilor etice;
- procesele de recunoastere si rezolvare a chestiunilor etice.

Valorile fundamentale ale Profesiei identificate de Raport sunt:

1. Ca membru al unei profesii dedicata serviciului clientului:
- atingerea unui nivel de competenta in domeniul practic al fiecaruia;
- mentinerea nivelului de competenta;
- reprezentarea clientului intr-o maniera competenta

2. Ca membru al unei profesii care are raspunderi speciale privind realizarea actului de justitie:
- promovarea justitiei, corectitudinii si moralitatii in practica de zi cu zi;
- contributia la implinirea profesionala si raspunderea de a se asigura ca servicii juridice adecvate sunt oferite celor care nu si le pot permite;
- contributia la dezvoltarea profesiei si respunderea de a spori capacitatea legii si a institutiilor de drept de a realiza justitia.

3. Ca membru al unei profesii independente: - participarea in activitatile care imbunatatesc profesia;
- asistenta in educarea si pregatirea noilor generatii de juristi;
- lupta de a elibera profesia de prejudecati rasiale, religioase, etnice, legate de virsta sau de sex ori de probleme de sanatate si de a indeparta efectele unor asemenea prejudecati.

4. Ca membru al unei profesii care necesita perfectionare continuua:
- investigarea si alegerea oportunitatilor care cresc capacitatea profesionala si cunostintele, si care ii imbunatesc abilitatile.
- selectarea si mentinerea acelor activitati care ii vor permite sa se dezvolte profesional si sa isi realizeze obiectivele profesionale personale.

Dincolo de Raportul MacCrate, voi cita mai jos un extras larg dintr-un alt document important pentru literatura pedagogica americana:
"Aha!? Este creativitatea posibila in solutionarea problemelor juridice? Poate fi ea integrata in educatia juridica ? este un articol scris de Carrie Menkel-MEADOW, profesor la Universitatea Georgetown. Autoarea propune urmatoarea structura alternativa de predare a dreptului care sa iasa din tiparele uzuale [americane] si sa integreze creativitatea si solutionarea problemelor in metoda pedagogica a faculatii de drept:

1. Anul intai: Studentii vor fi introdusi intr-o varietate de forme de rationament si gindire juridica: studiul contractelor si a raspunderii contractuale, interpretarea si conceperea normelor juridice; norma constitutionala ca norma formatoare de institutii dar si ca vector purtator de semnificatii istorice si filozofice profunde. Se va face o introducere intr-o alta disciplina [analiza statistica ori semiotica si metode de interpretare a unui text in general]. In acelasi timp studentii trebuie expusi la lumea reala a problemelor juridice [de ex: cum decurge o intilnire intre un avocat si un client; un stagiu intr-o organizatie in care sa se confrunte cu probleme reale juridice] si la lumea reala a investigatiei si logicii cercetarii juridice, cu folosirea intensiva a calculatorului si materialelor scrise. Studentii ar trebui sa cunoasca si citeva aspecte introductive legate de modul in care functioneaza relatiile interpersonale in activitatea de consultanta juridica. La toate acestea ar trebui adaugate citeva domenii care nu au o legatura directa si evidenta cu dreptul: un curs de arhitectura sau de asistenta sociala, cu accent pe solutionarea problemelor care apar in practica; un curs de literatura sau de limbi straine sau chiar de arte vizuale, in care ar trebui sa fie subliniat modul in care acestea pot fi folosite in practica juridica.

2. Anul al doilea: In timpul studierii domeniilor teoretice ale dreptului ar trebui experimentat un anume simt al competentei intr-o anumita problema, cum se poate urmari expertiza intr-un anume domeniu, cum trebuie inteleasa istoria unei modalitati de rezolvare a unei chestiuni jruidice de-a lungul timpului. Pe linga insusirea cunostintelor teoretice, ar trebui formate citeva abilitati fundamentale: cum se formuleaza intrebarile, o abilitate necesara in intilnirile cu clientii, practica litigioasa, sedinte, investigatii; abilitati de negociere, coordonarea si colaborarea cu alte persoane; exercitii de planificare si de concepere a unor proiecte de acte juridice. Pe linga acestea, ar trebui studiate citeva aspecte teoretice din domenii care au legatura cu dreptul in practica de zi cu zi: contabilitate, economie, sociologie si pshihologie. Un curs de simulari de rezolvare a unor probleme intr-un anumit domeniu juridic, care sa fie dinamic, cu prezentarea normelor, faptelor si cu sublinierea nevoii de a descoperi aspectele relevante ale cazului impreuna cu persoanele care pot decide si ajuta in definirea problemei, gasirea de solutii si implementarea a lor. In anul al doilea orice student al facultatii de drept ar trebui sa realizeze un proiect, in colaborare cu alti colegi. Proiectul poate fi scrierea unui articol, conceperea unui proiect de act normativ, planificarea unei tranzactii comerciale sau propunerea unei solutii pentru o problema virtuala a unei comunitati. Acest proiect va da posibilitatea unui student sa isi faca o imagine despre ce inseamna practica juridica, in timpul facultatii si sub supravegherea profesorilor sai dar si sa isi exerseze creativitatea. Ca un comentariu personal, consider ca anul doi este cel mai potrivit pentru exercitiile de creativitate: este un moment in care au fost acumulate cunostinte care tin studentul in limitele juridicului; pe de alta parte nu au fost insusite toate cunostintele teoretice care sa ii limiteze optiunile de creativitate.

3. Anul al treilea: In anul final al facultatii, studentii vor aprofunda studiul teoretic al dreptului si vor frecventa cursuri interdisciplinare: afaceri, sanatate publica, asistenta sociala. In cadrul unui seminar, studentii vor propune rezolvarea unei probleme reale sociale sau juridice [spre deosebire de experienta din anul doi in care aceasta problema nu era neaparat reala]. Cursurile de "clinica juridica" vor deschide perspectiva relatiei dintre teorie si practica juridica. In anul terminal studentii se vor intilni din nou cu un curs care sa le permita explorarea unor metode de rezolvare a problemelor specifice unor alte profesii. Intr-un mediu academic perfect, studentii de la drept vor interactiona cu alti studenti [de la facultati economice sau de medicina] cu care vor putea construi citeva proiecte comune cu accent pe modul de rezolvare a problemelor specifice altor profesii. Nu in ultimul rind, anul terminal ar trebui sa introduca studentul in chestiuni de raspundere si de etica profesionala, eventual cu un studiu comparativ privind practica aplicarii principiilor de etica in alte profesii.

Rolul juristului in societate este cel pe care el si-l asuma, prin toate faptele si ideile sale cu impact social. Asumarea este insa un proces invatat. O chestiune de educatie si de practica indelungata, de incercari si esecuri, de alegeri si renuntari. Simpla declarare a lui "Eu sunt" nu isi ajunge siesi, ramine inchisa intr-o oglinda a ceea ce cred ca sunt. "Eu sunt" trebuie insotita de fapte, de informatii, de un ton si o gestica adecvate si trebuie spusa in momentul potrivit. Cu toate acestea, ea poate ramine suspendata si neluata in seama daca Verbul meu nu este acelasi cu al colegilor mei.

Facultatea de drept este un spatiu in care declararea afirmatiei simple "Sunt Jurist" poate capata valente complexe, poate construi lumi si dezmembra imperii. Mai ramine doar ca acest spatiu sa fie populat cu idei vii si oameni intelepti.

Bibliografie:

"On Legal Education" [Fuller 1948], din culegerea de eseuri "The Principles of Social Order", Lon L. Fuller, Editia Oxford 2001

"Aha? Is Creativity Possible in Legal Problem Solving and Teachable in Legal Education?" Harvard Negotiation Law Review, vol. 6 (2001), pg. 97 si urm.

"MacCrate Report" este disponibil intr-o varianta rezumata pe site-ul Baroului American [American Bar Association]

Iasi
8 iunie 2004
Pentru comentarii si critici va astept
sa imi scrieti la: dan.stoica@juridice.ro

Pentru a cita idei din acest articol, folositi urmatoarea formulare:
"Despre rolul juristului. Partea a doua: EDUCATIA JURIDCA", Dan STOICA,
Dosarele e-F.Cons: Dosarul Teoretic;
text disponibil la: http://teoretic.blogspot.com/2005/02/despre-rolul-juristului-partea-doua.html

Despre rolul juristului.Partea a treia: Organizatiile profesionale

Primul pas al unui absolvent in afara spatiului academic este pus pe un drum plin de semne de intrebare. Lipsa reperelor, a punctelor de sprijin si a indrumarilor sunt singurele certitudini in primii ani de deruta profesionala.

Pe linga acestea, perceptia publica este ca justitia romana este lipsita de eficienta, corupta, falimentara.
Avocatii, notarii, mai nou executorii sunt priviti ca fiind categorii sociale ce nu au scrupule in a se imbogati pe seama clientilor lor, niste caste profesionale care isi au propriile reguli care impiedica cit mai mult angajarea raspunderii. Consilierii juridici doresc sa fondeze societati comerciale cu care sa inlocuiasca contractele de munca. Judecatorii raspund prea usor si adesea la comenzi politice, iar instantele noastre sunt pline de hotariri contradictorii. Presa scrie in fiecare zi despre un jurist asupra caruia planeaza suspiciuni de coruptie, care a pus interesul sau personal inaintea interesului pentru realizarea justitiei.

Ce se intimpla cu profesia noastra? Ce ne lipseste pentru a construi temelii solide sistemului de justitie, fiind profesionisit mai buni - nu atit in practica noastra individuala dar in comunitatea profesionala? Exista un Spirit al Corpului Profesional al Juristilor? Este sistemul educatiei juridice dezacordat fata de practica moderna a dreptului?

Voi incepe prin a arata care sunt principiile generale sociale care stau la baza asocierii. Ele au fost definite in 1966 de Lon L. Fuller intr-o lucrare prezentata in cadrul unei conferinte a Societatii Americane de Filozofie Politica si Juridica: "Doua Principii ale Asocierii Umane". Mai intai, autorul declara ca va vorbi despre principii si nu forme ale asocierii, fiind "preocupat mai curind de ceea ce tine laolalta ceva ce un scriitor numea a fi "mobilierul societatii" si nu de structura in sine a acestui mobilier, desi evident ca eficacitatea legaturilor limiteaza tipurile de mobilier care poate fi asamblat".

Cele doua principii descrise de Fuller sunt: principiul "angajamentului comun" si, la capatul opus, "principiul normativ".

Primul principiu se refera la acele angajamente voluntare care aduna energii pe care nici o obligatie legala nu le poate reglementa sau nu isi propune sa o faca. Organizatiile aflate la aceasta extrema nu tolereaza fractiunile interne, fractiunile de interese care au pozitii nuantate fata de interesul general al grupului. In general asocierile care functioneaza in vremuri tulburi, de revolta si de definire sunt foarte sensibile la "viciul periculos al fractionarii" [Madison, The Federalist, no.X]. Nu trebuie sa facem un efort de memorie prea mare pentru a ne aminti de vremurile de "Uniune Nationala" care au domnit in Romania anilor '90.

Al doilea principiu are in vedere asocierile care au la baza functionarii lor reguli formale care stabilesc drepturile si obligatiile membrilor sai. O organizatie care functioneaza la inceput pe principiul angajamentului comun incepe sa se transforme intr-o organizatie care, nu numai ca tolereaza, dar are nevoie din ce in ce mai mult de fractiuni interne care sa functioneze dupa regula angajamentului comun. Normele Juridice nu sunt cele mai eficiente instrumente pentru a directiona energiile umane spre acele domenii in care se pot manifeste in modul cel mai creativ si cel mai practic. Tocquile observa in "Democracy in America" ca un Guvern nu poate decit sa edicteze reguli stricte, si de aceea punea un accent deosebit pe valoarea asocierii. Pentru a vedea argumentele acestei teorii, nu trebuie decit sa privim in jurul nostru. Comparatia intre societatile dezvoltate, in care libera asociere este o practica neintrerupta de sute de ani si societatile care tocmai au suportat un regim comunist in care guvernarea avea pretentia de a reglementa orice relatie sociala, orice asociere - ne dezvaluie sensul deplin al fortei care sta in spatele libertatii de asociere. Principala justificare a acestei realitati este aceea ca prin asociere, membrii unei organizatii au posibilitatea de a urmari un interes comun privat, care nu este neaparat impartasit de societate in general. Mai mult, o asemenea asociere poate aduce in fata publicului posibilitati si optiuni pe care acesta nu le are in vedere, ajutind astfel opinia publica sa isi "redefineasca" interesele.

Cele doua principii nu se gasesc in realitatea practica intr-o forma pura. Orice organizatie oscileaza in diferite momente intre cele doua "motoare" care le face sa functioneze. Vechiul conflict dintre "spirit" si "litera" nu poate ocoli nici o forma de organizare umana. Sa presupunem ca o asociatie se naste la inceput in jurul unei idei, si este animata puternic de idealuri comune. Probabil ca pentru un timp nu va exista nici un conflict legat de disciplina: conduita fiecarui membru va fi data de constiinta si angajamentul sau pentru "cauza comuna". Odata cu trecerea timpului cerintele angajamentului de asociere vor incepe sa se faca uitate iar entuziasmul se va estompa. Va fi necesar ca "oaia ratacita" sa fie readusa la "turma" printr-o admonestare. Procedura de avertizare va deveni apoi una formala, iar de aici pina la a vorbi deschis despre posibilitatea de a demisiona nu e decit un pas. Pe masura ce asocierea prospera, afilierea la ea va tinde sa expuna avantaje materiale si tangibile - de la interesul pentru o proprietate comuna pina la posibilitatea de a avea acces mai usor la o slujba. Admiterea in cadrul organizatiei va necesita o contributie materiala a noilor veniti. In aceste imprejurari, apare necesitatea ca orice incetare a calitatii de membru sa beneficieze de un tratament echitabil. Simpla descriere a unui proces ca fiind echitabil nu inseamna insa ca avem un instrument care sa testeze gradul sau de echitate. Intervin aici alte criterii care localizeaza procedura in timp si spatiu. Nu in ultimul rind, orice schimbare de procedura influenteaza inevitabil substanta chestiunii supuse dezbaterii. In acest mod descoperim ca ne aflam pe un tarim controlat in mare masura de drepturile si obligatiile normative.

Am facut aceasta scurta introducere in fundamentele substantiale ale asocierii, cum au fost descrise de Fuller, pentru a sublinia tensiunea permanenta existenta intre motivele si argumentele ideale ale unei asocieri si realitatea practica, normativa, a functionarii sale - cea care ii confera individualitate de grup.

Vom trece acum la o analiza aplicata a acestei tensiuni in cadrul organizatiilor profesionale ale juristilor. Din motive de simplitate voi numi cu acest termen atit avocatii cit si consilierii juridici.

Teoria economica descrie o piata serviciilor juridice ca fiind asimetrica din punct de vedere al informatiei.Cu alte cuvinte, cei mai multi clienti sunt mai putin informati decit un jurist despre natura unei probleme juridice si despre posibilele solutii. Consecinta acestei asimetrii este faptul ca un client il va lasa de cele mai multe ori pe jurist sa defineasca problema in locul sau dupa care tot acesta va trebui sa recomande o solutie si sa o implementeze.In consecinta, juristul va defini atit nevoile clientului si va selecta strategia pe care o gaseste cea mai potrivita, actionind ca un agent pe de o parte dar va fi si cel care furnizeaza serviciul, folosind expertiza sa pentru a implementa strategia aleasa. Apare astfel un conflict sever intre cele doua roluri ale sale: va exista intodeauna un interes material de a recomanda strategiile cele mai costisitoare pentru care tot el va fi platit. Aceasta situatie conduce la necesitatea de a reglementa piata serviciilor profesionale si functionarea profesiei pentru a realiza o mai buna protectie a clientilor. Asimetria informatiei mai ridica o problema importanta: imposibilitatea clientului de a judeca in avans calitatea serviciilor oferite de jurist. Ea are ca solutie stabilirea unor standarde profesionale minimale si acordarea de licente sau atorizatii de practica. Autoreglementarea nu este insa singura solutie: a fost sugerata posibilitatea infiintarii unei agentii independente de "rating profesional" ori s-a considerat ca mecanismele liberei competitii vor genera semnalele proprii care vor stabili nivelele de profesionalism acceptate de piata. Existenta unor societati profesionale in care este antrenata raspunderea personala a asociatilor, este un semnal puternic privind calitatea serviciilor oferite.

Tensiunea oricarei forme de asociere explicata de Fuller apare si in cazul organizatiilor profesionale. De o parte avem interesul public de realizare a justitiei prin mentinerea unor standarde ridicate de pregatire a juristilor, prin promovarea unor principii esentiale cum ar fi independenta profesionala si, nu in ultimul rind prin sustinerea insasi a conceptului de norma: acesta este principiul angajamentului comun. De cealalta parte a balantei se afla principiul normativitatii, care ofera ca solutie de coeziune profesionala autoreglementarea sub presiunea interesului public de realizare a justitiei.

Inainte de a arunca o privire asupra criticilor privind autoreglementarea, ma opresc sa subliniez un aspect esential al organizarii profesionale. Atit in Europa cit si in SUA, Canada sau Australia nu exista obligatia unui jurist, oricare ar fi expertiza sa, de a se asocia la o anumita organizatie profesionala pentru a putea practica. Este libera alegere a oricarui absolvent al unei institutii de invatamint juridice de a sustine examenele pe care asociatiile profesionale existente pe piata serviciilor juridice le organizeaza pentru a evolua nivelul de pregatire al membrilor sai. Numai reputatia unei organizatii profesionale si proiectele personale ale fiecarui individ sunt determinantele firesti ale alegerii pe care acesta o face de a se asocia si a fi parte intr-o organizatie profesionala. De altfel Recomandarea 21 din 25 Octombrie 2000 a Consiliului de Ministrii al UE statueaza fara posibiliate de interpretare: "avocatii se bucura de libertatea de credinta, expresie, miscare, asociere si organizare". In SUA, doar aproximativ 50% din avocati sunt inscrisi in American Bar Association. In Franta si Belgia exista zeci de barouri. Este o consecinta fireasca a faptului ca serviciul juridic este oferit clientilor in general in limita unui anumit teritoriu, ceea ce face ca organizarea locala sa fie barometrul care poate indica standardele pietii locale de servicii juridice. Peste tot in lume barourile locale sunt cele care fac regulile principale si care eventual negociaza reguli comune in cadrul unei uniuni in functie de reputatia profesionala a membrilor sai.

Din acest punct de vedere putem considera ca formele de organizare profesionala in Romania se afla intr-o stare primitiva. Daca inlaturam obligatia legala, edictata impotriva dreptului universal al persoanei la libera asociere, ca un avocat sa faca parte dintr-un anumit barou, aflat intr-o structura unica - iar mai nou incercarea de a acredita ideea ca si consilierii juridici au acelasi regim - atunci intreg sistemul monopolist existent se modifica radical. Membrii actuali ai acestor organizatii ar incepe probabil sa se asocieze in baza principiului angajamentului comu descris de Fuller , pentru a folosi patrimoniul asocierii in scopul modernizarii profesiei.

Dar care sunt limitele de definire a unei organizatii profesionale a juristilor oriunde in lume?

Pina recent, in pragul mileniului trei, rolul esential al organizatiilor profesionale era autoreglementarea profesionala. In numele interesului public au fost ridicate inca de la inceputurile profesiei bariere la intrarea in profesie, au fost impuse restrictii in ce priveste publicitatea, au fost impuse restrictii privind tarifele practicate, restrictii privind forma de organizare si restrictii asupra modului de a contracta cu clientii [fiind interzise onorariile de succes]. Incepind din anii �90 insa exista un puternic curent care demonstreaza ca aceste bariere nu mai sunt in interesul public al unei societati aflata intr-o crestere de complexitate si de mobilitate. Interesul public cere ca si in zona serviciilor profesionale sa se manifeste libera competitie. Organizatia profesionala trebuie sa isi modifice scopurile de ieri pentru a privi in viitor. Ea se va asigura ca "membrii sai se afla la standarde inalte de educatie atit in timpul facultatii cit si pe durata exercitarii profesiei, ca au abilitatile necesare pentru a proteja si promova drepturile si interesele clientilor lor, cu o atentie deosebita pentru chestiunile de etica cele privind drepturile omului, si ca sustin permanent realizarea justitiei". [Extras din Recomandarea 21, citata mai sus].

Iata care este lista de obiective pe care American Bar Association si le propune pentru a oferi membrilor sai o certitudine a excelentei profesionale:

1. Sa promoveze imbunatatirea sistemului de justitie american.
2. Sa promoveze accesul semnificativ la reprezentare si la sistemul de justitie american pentru toate persoanele, indiferent de conditia lor economica sau sociala.
3. Sa ofere permanent indrumare pentru imbunatatirea legilor, in scopul de a servi nevoile societatii aflate in premanenta schimbare
4. Sa dezvolte intelegerea si respectul legilor, a procesului de justitie si a rolului profesiei de jurist de catre public
5. Sa atinga cele mai inalte standarde de profesionalism, competenta si comportament etic
6. Sa serveasca ca organizatie reprezentativa a profesiei juridice
7. Sa ofere beneficii, programe si servicii care promoveaza dezvoltarea profesionala si imbunataesc calitatea vietii membrilor sai
8. Sa promoveze respectul fata de lege in lume
9. Sa promoveze participarea deplina si egala in profesie a minoritatilor, femeilor si persoaneleor cu disabilitati
10. Sa protejeze si sa imbunatateasca idealurile profesiei juridice ca o chemare si dedicatie pentru serviciul public
11. Sa protejeze independenta profesiilor juridice si a sistemului juridic ca element fundamental pentru o societate libera


In SUA atit instantele cit si autoritatea de reglementare in domeniul concurentei sunt cele care, in numele interesului public, cer organizatiilor profesionale sa renunte la restrictiile legate de practica profesionala si admiterea in profesie. Comisia Europeana recunoaste ca organizarea profesiilor liberale, si in special organizarea juristilor, trebuie modificata esential pentru a respecta regulile privind concurenta. In acest sens, a fost dat publicitatii Raportul privind Competitia in domeniul Serviciilor Profesionale, la data de 9 Februarie 2004. Raportul este o consecinta a Rezolutiei Parlamentului European privind reglementarea pietei serviciilor oferite de profesiile liberale.


Raportul arata ca fara nici o indoiala avocatii si membrii profesiilor liberale sunt niste "agenti economici" in sensul reglementarilor privind concurenta. Mai mult, el extinde aplicarea acestor reglementari si asupra asociatiilor profesionale in care sunt admisi membri cu statut de angajat � deoarece o asociatie profesionala in mod normal si natural este reprezentanta unor membri independenti ai profesiei, angajatii avind calea asocierii in cadrul unui sindicat. Raportul indica raspunderea statului care incurajeaza sau obliga la un comportament anticoncurential. Lista practicilor considerate ca fiind anticoncurentiale este urmatoarea: bariere la intrarea in profesie, fixarea unor tarife, restrictii privind publicitatea si impunerea formelor de exercitare a profesiei.

Un fenomen interesant se petrece insa in zona asociatiilor profesionale ale consilierilor juridici. Legea consilierilor juridici permite acestora, fara nici o posibilitate de interpretare, sa se asocieze liber pentru a forma organizatii profesionale. Prevederile legii se pare ca au nemultumit pe cei care erau la conducerea fostei Asociatii a Consilierilor Juridici, care se astepta sa fie nominalizata intr-un rol de monopol similar cu cel existent in profesia avocatilor. Din pacate, colegii nostrii nu s-au putut adapta la conditiile respectarii dreptului la libera asociere si, contrar trendului global al de-regulizarii profesiilor juridice, incearca sa acrediteze ideea ca sunt singura organizatie (auto)indreptatita sa autorizeze intrarea in profesie. Ceea ce ni se pare insa mai grav este faptul ca anumite aparente pot induce ideea ca autoritatea publica a statului incurajeaza acest comportament. Publicarea in Monitorul Oficial al unui Statut al Consilierilor Juridici care contine prevederi anticoncurentiale si in afara legii poate fi o dovada a acestei sustineri. In temeiul comentariilor facute de Raportul Comisiei Europene mentionat mai sus, credem ca se poate discuta depre raspunderea statului pentru incurajarea unui comportament anticoncurential in domeniul reglementarii profesiei de consilier juridic, si se pot aduce argumente foarte puternice in acest sens in fata Comisiei Europene dupa anul 2007, in cazul in care Romania va deveni membra cu drepturi depline a Uniunii Europene.

La polul opus exista in spatiul romanesc o initiativa care dovedeste ce inseamna forta libertatii de asociere, care lasata sa functioneze, poate da nastere unor proiecte inovatoare si pline de sens. Un grup de consilieri juridici, practicieni in domeniul privat, au pus bazele primei asociatii profesionale din Romania care are o platforma de comunicare si de decizie electronica: Forumul Electronic al Consilierilor Juridici din Romania [e-F.Cons].

e-Forumul Electronic al Consilierilor Juridici din Romania poate lua in mod statutar decizii prin votul electronic al membrilor sai, dupa o dezbatere care poate dura intre 7 si 30 de zile, in functie de natura subiectului. In plus, nici o actiune sau act al echipei de conducere, inclusiv cele financiare, nu este valabil daca nu este postat electronic pentru a putea fi consultat de orice membru.Un mecanism de reprezentare rezonabil permite si altor asociatii sa devina membri si sa isi exprime votul in functie de forta lor de mobilizare interna.Alegerile pentru functiile de conducere au loc anual si se pot realiza pe cale virtuala. Orice membru al asociatiei isi poate inainta candidatura insotita de un rezumat al proiectelor sale, cu obiective concrete: membrii asociatiei vor evalua interesul lor pentru acel proiect si vor vota sau nu pentru el.

Asociatiile profesionale se bazeaza in mod uzual pe veniturile care provin din cotizatille membrilor sai, conferinte si seminarii care prezinta interes pentru acestia, publicatii, subventii, donatii si investitii. Unii privesc internetul ca o amenintare care ar putea reduce veniturile care provin din conferinte si din publicarea a diverse materiale. Argumentul lor este acela ca daca membrii pot comunica cu usurinta prin internet, nu vor mai avea nevoie de o comunicare directa si de intilniri in care sa discute despre politici si organizare. Conexiunea prin internet costa mai putin decit o deplasare intr-o locatie din tara sau una internationala. In spatele acestor temeri care pot fi indreptatite stau uneori si motive mai putin justificate, cum ar fi controlul fondurilor si al informatiilor. In special modul in care sunt organizate profesiile liberale in Romania favorizeaza asemenea practici, in detrimentul nevoilor profesionale ale membrilor.


Credem ca acest mod de a privi lucrurile este gresit. Faptul ca poate exista comunicare deschisa si instantanee intre membrii unei asociatii imbogateste viata organizatiei, dind posibilitatea oricarui membru sa isi expuna punctul de vedere atunci cind doreste - un lucru imposibil in timpul unei conferinte cu spatiu si timp limitat. Mai mult, presiunea comunicarii face ca membrii sai sa aiba un control direct asupra fondurilor pe care le varsa in conturile asociatiei in interesul lor profesional. Veniturile din publicatii pot creste, daca sunt postate public doar fragmente din lucrarile organizatiei sau rezumate ale lor. E foarte adevarat insa ca o asemenea viziune inseamna implicare, participare, interes si efort personal pentru imbogatirea perspectivelor profesionale. Acesta este ratiunea pentru care e-F.Cons a luat nastere.

Dincolo de posibilitatile nelimitate pe care comunicarea virtuala le deschide, exista si noi provocari ale mediului electronic: uneori documente mai vechi nu sunt reactualizate ori pur si simplu pot exista e-mail-uri care sa "dispara" pe drumul lor catre destinatar. Abordarea lor necesita din partea membrilor rabdare si perseverenta pentru a dezvolta un adevarat spirit al corpului profesional.

Oricare ar fi forma de comunicare in interiorul unei asociatii profesionale, exista citeva principii fundamentale pe care organizatia trebuie sa le urmareasca: stimularea comunicarii intre membrii profesiei dar si a comunicarii intre organizatie si restul lumii; dezvoltarea unor standarde profesionale, politici si metode de acreditare transparente si corecte in conditii egale pentru orice aplicant, fara nici o discriminare; incurajarea dezvoltarii profesionale prin publicarea de reviste, carti, rapoarte si alte documente; recompensarea activitatilor profesionale deosebite prin recunoasteri publice, premii si participarea in comisiile si pozitiile importante ale asociatiei. O asociatie cum este e-F.Cons-ul va profita de comunicarea virtuala directa si imediata pentru a face ca aceste obiective sa devina mai usor de atins intr-un timp mai scurt si cu costuri mai mici. E-F.Cons abordeaza insa si probleme specifice organizarii consilierilor juridici:
proiecte de educatie in domeniul negocierii si medierii, impreuna cu alte organizatii specializate; promovarea unor modificari legislative care sa clarifice chestiunile de importanta pentru practica profesiei:
independenta de opinie; conflictul de interese; privilegiul comunicarilor cu angajatorul; practica multidisciplinara;obligatia instruirii permanente; organizareaprofesionala in raport cu politicile europene privind concurenta.

Un coleg imi spunea cindva ca acest proiect ar fi o incercare de a "zbura pe Luna", cind noi abia daca avem citeva carute care se tiraie pe un drum de tara prafuit. Raspunsul meu a fost direct: nu vom ajunge niciodata pe Luna daca vom dormi toata viata ascunsi sub coviltirul carutelor, fara vise si proiecte, fara sa vedem macar ca exista o Luna. Pentru unii oameni, Luna e mai aproape decit Canada. O putem privi in fiecare seara. E mai aproape de suflet, intai.


Dan STOICA, LL.M.
Iasi
12 Septembrie 2004


Pentru a cita idei din acest text, folositi urmatoarea formulare:
Dan Stoica, "Despre Rolul Juristului.Partea a treia: Organizatiile profesionale", text disponibil la: http://teoretic.blogspot.com/2005/02/despre-rolul-juristuluipartea-treia.html

Despre nevoia de opinii disidente.Partea a doua: Dreptul.

Consensul juristilor e mai periculos decit cel al societatii. Adunati in jurul unui text normativ, citiva judecatori pare ca investesc cu putere mistica un text conceput de alte minti umane, ale Legislatorilor. Sub pretextul unui consens profesional deplin, avintul unanimitatii opiniilor juridice seamana cu un ritual samanic menit sa aduca cuvintul zeilor in lume. In lumea consensului juridic "justitia" este impartita abrupt sub pretextele divinitatii statului si traditiei intr-o limba care desparte justitia juristilor de justitia naturala a bunului simt. Din nefericire, sistemul juridic romanesc are in centrul sau practica funesta a conformitatii.

Cei care cred ca judecatorii sunt doar niste "glasuri ale legii", care trebuie sa vorbeasca in mod identic aceeasi limba scapa din vedere sensul actual al legii: un text normativ compus de experti pentru a acomoda niste valori sociale, eventual sub protectia statului. Nu oamenii trebuie sa isi reteze sufletele pe patul procustian al legii. Legea trebuie modelata in functie de valorile umane si sociale ale individului si ale unor grupuri de interese diverse in tensiune cu valorile interesului public. Judecatorii ar trebui sa fie niste pionieri ai legii, elaborind deciziile lor pe masura ce realitatile sociale li se descopera in sala de judecata si in viata de zi cu zi. Acesta este un mesaj pe care dreptul roman il transmite de mai bine de doua mii de ani. Din pacate, acum vreo doua sute de ani Europa continentala l-a inchis intr-o sticla si l-a aruncat in Ocean, unde a plutit in deriva spre civilizatia americana.

Judecatorii sunt de multe ori in situatia de a compara valori incomensurabile. Nu poti pune in aceeasi balanta un copac cu rezultatul ireal al lui radical din minus doi. Valori si interese incomensurabile intra adesea in conflict. Ele merita la fel de mult respect: ideea de copac si ideea numerelor ireale sunt la fel de importante in lumea de imagini din care provin. Pe de alta parte, natura umana este incongruenta cu ea insasi: dorim sa fim lasati in pace, sa ni se protejeze intimitatea in conflict cu dorinta de a ne asocia pentru a ne implini nevoi economice, culturale si de securitate. Tot ceea ce ne inconjoara este un rezultat al tensiunii dintre valori cu semne opuse, care nu pot fi explicate una prin cealalta: masculin/feminin, individ/comunitate, organic/anorganic, interior/exterior etc. De ce ar fi dreptul altfel?

Oricit de mult ar sustine un judecator ca renunta la influentele lumii care il inconjoara pentru a se jertfi pe altarul obiectivitatii, oricit se va stradui sa aplice un rece rationament juridic, aceasta declaratie este o iluzie impotriva naturii. Poate ca ea a fost valabila in secolul al XVIII-lea, cind informatia era un apanaj al unor elite restrinse iar judecatorii traiau in turnuri de fildes. Poate aceasta declaratie a fost necesara in imprejurari istorice speciale ale unor culturi care aveau nevoie de unitatea si unanimitatea proclamate de Rousseau. Si chiar daca ar fi fost asa tot nu pot exista doua rationamente complet identice datorita diversitatii si complexitatii mintii umane. Acesta este poate si motivul pentru care hotaririle din sistemul anglo-saxon sunt motivate atit de amplu: pentru a sublinia natura umana a hotaririi juridice, supusa oricind criticii intemeiate pe tensiunea valorilor. La polul opus se afla hotarirea juridica emanata de o instanta franceza: un rationament succint bazat pe texte normative absolute si incontestabile, care da glas puterii statului suveran. Ne aflam insa intr-o epoca in care suveranitatea statului se inclina in fata dreptului de a ne indoi de suveranitatea absoluta a statului.

Unul din scopurile legii este de a acomoda dezacordul intre valorile incomensurabile, intr-un mod care sa asigure interesul legat de stabilitatea legii fara insa a exclude optiunile viitoare. Jocul democratic ne cere sa nu favorizam permanent numai un anumit drept sau o anumita teorie, legind astfel mainile celor care vor veni dupa noi. Pentru a rezolva cazuri particulare incercam sa gasim solutiile cele mai potrivite dar posibilitatea schimbarii lor trebuie sa existe intodeauna. Iata de ce sistemul juridic trebuie sa aiba un mecanism care sa semnaleze si sa administreze dezacordul fara sa il distruga, sa il reduca la tacere. In cazul procesului de legiferare exista un asemenea mecanism care aspira la ideea ca toate punctele de vedere relevante sunt luate in considerare si pe baza lor este elaborata o solutie colectiva. Cerintele privind accesul publicului la aceste dezbateri protejeaza aceasta idee. Regula esentiala ca Parlamentul nu poate emite legi obligatorii pentru Parlamentele viitoare face ca aceste solutii colective sa fie provizorii si temporare. Iata de ce practica opiniilor separate in cadrul procesului judiciar este reflectarea unui asemenea principiu democratic. Doar ca Judecatorii nu reprezinta un corp de electori ci un corp de valori sociale aflate in competitie.

Din pacate nu a fost descoperit inca nici un meta-principiu capabil sa decida asupra valorilor. Ideea ca un sistem juridic democratic format din valori, interese si vointe nenumarate, diverse si aflate adeseori in conflict poate genera o schema coerenta si permanenta de valori este considerata practic imposibila in sistemul juridic anglo-saxon.

Justitia trebuie analizata nu ca un rezultat clar si imediat dar ca un proces de negociere intre principii care pot fi la fel de legitime, desi unele exprima interese intemeiate legal si altele drepturi inscrise in norme.

Judecatorii, ca factori de decizie sunt fortati in fata unor conflicte de valori incomensurabile sa faca ceea ce doctrina engleza numeste "alegeri tragice" intre notiuni asupra carora ratiunea nu poate decide. Iata de ce orice incercare de a acomoda astfel de valori trebuie sa fie doar provizorie iar opiniile disidente trebuie sa fie la fel de importante ca si cele ale majoritatii, avind rolul de a atrage atentia publicului asupra existentei unui conflict de valori si de a mentine pentru viitor posibilitatea de a alege intre acestea.

Autoritatea si greutatea unei hotariri judecatoresti in sistemul anglo-saxon este "autoritatea unui expert care raporteaza rezultatele investigatiilor sale si nu autoritatea finala a unui oficial care indica: faceti asa! ". Pe de alta parte, in sistemul juridic de sorginte franceza functia principala a instantei este de a da efect concret unei norme juridice generale intr-o forma autoritara care sa incorporeze vointa statului.

Au fost identificate, in doctrina juridica engleza, patru tipare de exprimare a dezacordului:

1. asupra valorilor de fond etice sau politice; 2. asupra rationamentului formal sau substantial; 3. asupra tendintei de a extrage principii generale din ansamblul faptelor si experientei; 4. asupra interpretarii si evaluarii faptelor si consecintelor juridice ale acestora, desi exista un consens asupra principiilor

In dreptul englez principiul majoritatii a inceput sa functioneze ca modalitate de decizie a completelor formate din mai multi judecatori incepind din secolul al saptesprezecelea. S-a afirmat ca o hotarire judecatoreasca exprimata in common law nu are o autoritate finala si definitiva ci este doar o dovada a exprimarii unor principii fundamentale, deschise permanent re-examinarii. [vezi Cassel v. Broome din 1972, in AC 1027 si mai recent Kleinwert Benson v Lincoln City Council din 1998, in 4 All ER 513]

Teoretic, posibilitatea de a exprima o opinie separata exista si in dreptul romanesc. Mecanismul completelor de divergenta creeaza insa o presiune a conformitatii care, alaturi de alte presiuni, face ca rareori sa intilnim opinii separate in practica. Curtea Constitutionala este probabil instanta in care s-au exprimat public cele mai multe opinii separate.Aceasta se intimpla probabil pentru ca, pe de o parte exista reguli de procedura separate de cele ale proceselor civile iar pe de alta parte nu exista presiunea unei instante superioare de control.

Desi in sistemul european-continental accentul este pus pe obiectivitate si consens, exista o tendinta din ce in ce mai mare de a permite publicarea opiniilor separate. In Portugalia, Elvetia, Norvegia, Suedia si este permisa publicarea acestora. In Spania opiniile separate pot fi comunicate partilor si inscrise in registrul instantei. In Grecia exista o obligatie constitutionala de a publica opiniile separate. In Germania publicarea lor este permisa numai in ce priveste deciziile Curtii Federale Constitutionale, incepind din anul 1970 - dar in instantele civile ea este inca oprita. Singurele tari in care exista o traditie anti-dezacord sunt cele influentate de sistemul francez care pune accent pe anonimitatea hotaririlor completelor de judecata. In SUA au fost dezbateri intense asupra oportunitatii folosirii opiniilor disidente inca din secolul al XIX-lea. Politica asupra dezacordurilor este variabila, in functie de structura politica a Curtii Supreme si de politica presedintilor acesteia.

ARGUMENTE

Discutia privind necesitatea ori imprudenta folosirii opiniilor separate se poarta din perspectiva autoritatii puterii judecatoresti. Exista doua nivele de dezbatere: cel privind practica opiniilor disidente si cel privind publicarea acestora.

In ce priveste practica, argumentul favorabil este acela ca opiniile separate atrag atentia asupra valorilor sociale diferite care nu pot fi comparate si deschid optiuni pentru viitor, in functie de valorile predominante la un moment dat. Argumentul contrar este acela al stabilitatii si al certitudinii normelor si practicii judecatoresti impreuna cu ingrijorarea privind perceptia publica asupra justitiei si a impactului important mai mare pe care o opinie separata il poate avea asupra publicului in comparatie cu o hotarire unanima.

1. Argumente favorabile practicii dezacordului:
a. membrii unui complet sunt tratati in mod egal si nici un punct de vedere nu este neglijat.
b. Increderea in sistemul judiciar creste: deciziile individuale ale fiecarui membru al unui complet de judecata sunt luate in considerare; se pune in valoare raspunderea fata de actul de decizie si se subliniaza faptul ca fiecare membru al completului isi expune rationamentul propriu si nu urmeaza drumul mai facil de a folosi neconditionat opiniile altora.
c. Exprima valorile traditionale privind liberatea de exprimare si de constiinta, contribuind astfel la intarirea sistemului democratic.
d. Un dezacord poate atrage atentia asupra punctelor slabe ale unei norme astfel incit acesta poate deveni in viitor o opinie majoritara sau poate fi legiferat de autoritatea legislativa. Acest argument este foarte puternic in USA si poate fi datorat faptului ca legislativul reactioneaza mai greu la schimbarea legislatiei decit in Anglia de exemplu. O opinie separata este de obicei preluata in argumentele cazurilor ulterioare pina cind la un moment dat ea devine majoritara.
e. Poate ajuta la clarificarea problemelor puse in dezbaterea instantei, prin contrastul cu opinia majoritara. La fel cum definim notiuni aratind ce nu sunt ele, tot asa o opinie dizidenta poate sa scoata mai bine in lumina rationamentul pentru care opinia majoritara a avut cistig de cauza.

2. Argumente impotriva practicii dezacordului:
a. aparenta unanimitatii este considerata ca aduce autoritate normei juridice si sistemului. Existenta unei opinii disidente poate slabi forta deciziei luate de majoritate, cea care de altfel va fi pusa in aplicare.
b. Opiniile disidente creaza o stare de incertitudine. Incertitudinea este periculoasa mai ales in cazurile de drept penal si cele care privesc interpretarea normei juridice. Dezbaterea privind acest argument se poarta intre ideea ca "justitia trebuie sa fie facuta indiferent de rezultat", si ideea ca "este mai important ca legea sa fie instituita decit ca ea sa fie institutita bine".
c. O opinie disidenta are un impact redus asupra deciziei finale si risipeste resurse.Mai mult, poate fi o sursa de publicitate pentru judecatorul care o scrie. Pe de alta parte, publicarea opiniilor disidente poate arata ca un judecator practica in mod constant o politica de disidenta, ceea ce ii poate submina reputatia.
d. Nevoia de consens ar putea conduce la realizarea unui rationament mai riguros si la o analiza mai profunda, asadar la o decizie mai puternica. O opinie disidenta poate reduce motivatia de a negocia un rationament echilibrat, permitind practic un schimb de declaratii pozitionale in care nici una din parti nu isi reevalueaza argumentele in functie de propunerile celorlate parti. Acest argument ar putea fi contrabalansat de ideea ca existenta unei opinii disidente poate forta majoritatea sa isi motiveze mai bine hotarirea.
e. In special in curtile internationale, este folosit argumentul ca ar putea exista presiuni politice asupra actului de justitie iar independenta judecatorului ar putea fi afectata in cazul in care se permite publicarea unei opinii disiendente. Pe de alta parte in societatea moderna secretomania produce suspiciuni iar practica unanimitatii este privita ca o relicva istorica a timpului in care juriul era doar un martor-contabil al faptelor deduse judecatii.

Necesitatea folosirii opiniilor disidente se naste din tensiunea dintre afirmarea dreptului la libertatea de expresie si cresterea complexitatii cazurilor deduse judecatii, proportional cu cresterea diversitatii relatiilor sociale si interculturale. Posibilitatea de a avea o opinie disidenta este un stimul puternic care face ca un tribunal sa faca efortul maxim de justitie de care este capabil. Pe de alta parte discursul disident trebuie folosit cu prudenta, de catre un judecator care are forta morala si competenta de a interactiona cu societatea si a evalua toate imprejuarile unei cauze din perspective judiciare si extra-judiciare.

Intre argumentul privind incertitudinea normativa si cel privind intarirea integritatii procesului de realizare a justitiei, judecatorul este cel care trebuie sa-si foloseasca discernamintul profesional atunci cind considera necesar ca trebuie sa isi exprime cu putere opinia sa contrara celei pe care o afirma majoritatea. Tensiunea dintre legea-comanda si libertate este cel mai bine rezolvata in practica opiniilor separate. Este in interesul cert al procesului democratic ca opiniile disidente sa fie facute publice. Ele ne pot indica in orice moment punctele de cotitura si optiunile pe care le datoram trecutului si viitorului.

Iasi
3 mai 2004
Bibliografie:

LAW AND DISAGREEMENT / JEREMY WALDRON Oxford: Clarendon Press; New York: Oxford University Press, 1999

"Dissents in Courts of Last Resort: Tragic Choices?", de John Alder, in Oxford Journal of Legal Studies, vol. 20/2000, p. 221-246

"Teoria democratiei reinterpretata", de Giovanni Sartori, ed. Polirom, 1999, capitolul 11 "Libertate si Lege", p. 271 si urm.

Pentru comentarii si critici va astept
sa imi scrieti la: dan.stoica@juridice.ro

Pentru a cita idei din acest articol, folositi urmatoarea formulare:
"Despre nevoia de opinii disidente. Partea a doua: DREPTUL", Dan STOICA,
Dosarele e-F.Cons: Dosarul Teoretic;
disponibil la: http://teoretic.blogspot.com/2005/02/despre-nevoia-de-opinii_23.html

Despre nevoia de opinii disidente.Partea intai: Societatea.

Consensul produce o presiune sociala nociva. E un lucru obisnuit in a renunta la opiniile proprii sau a le "reformula" fie si numai pentru a nu fi aratati cu degetul ca fiind cei care punem piedici in calea "linistii si a consensului social". In jurul nostru se fac eforturi pentru "a aduce la acelasi numitor", pentru a "stringe rindurile", pentru "coalitii de uniune nationala". Lupta permanenta pentru Consens pare a face parte din "subconstientul nostru colectiv" [o alta expresie care sugereaza ca tindem spre un "consens subconstient" considerat aproape un dat natural al oamenilor la nivel colectiv]. Putem vorbi de un mit al Consensului ca o incercare moderna de a reface un "paradis pierdut" gindit ca un spatiu plin de conformism si conformisti, lipsit de conflict si de efortul diversitatii. O asemenea imagine poate fi tinta sociala a unor culturi in timp ce in altele poate fi privita cu distanta si critica.

Ce anume stimuleaza conformitatea? Pe de o parte este mai simplu sa luam de buna ceea ce spun si gindesc altii, fara a face efortul de a ne forma si sustine propriile convingeri. Pe de alta parte, ca membri ai unui grup social ne dorim ca ideile acestuia sa corespunda cu convingerile noastre, pentru a evita un conflict intre lumea noastra interioara si lumea inconjuratoare.

Cercetari sociologice recente arata ca abilitatea de a permite conflictul de idei, de a incuraja disidentele si opiniile separate, este un factor esential de progres al unei comunitati. Dreptul fundamental la exprimarea opiniilor in mod liber si neingradit incurajeaza afirmarea dezacordului si dezvolta un context social care permite luarea unor decizii avind la dispozitie mai multa informatie ca rezultat al competitiei intre argumente divergente exprimate liber.

O consecinta imediata este aceea ca nu neaparat cautatorii de consens sau cei care adera la ideile comune ale unui grup ["yes" man-ii] sunt factori de bunastare sociala . Dintr-o comoditate individuala, care tine de natura noastra egocentrica sau de o anume cultura ortodoxa, renuntam frecvent la convingerile proprii pentru a evita efortul, conflictul ori de dragul de a face pe plac celorlalti. Ori tocmai cel care isi exprima opiniile sale divergente poate aduce mai multa informatie in cadrul grupului, in beneficiul acestuia.

Exista o temere ca exprimarea opiniilor separate poate duce la conflict. Dar nu exprimarea opiniei in sine e un factor de conflict cit mai curind lipsa de incredere ca o suma de convingeri divergente poate avea o solutie favorabila partilor implicate. Tensiunea dintre "bunastarea grupului" si "bunastarea individuala" e permanenta : ca indivizi facem parte dintr-un grup. Nu putem avea o bunastare individuala cit timp bunastarea grupului e la pamint. Intodeauna starea grupului va influenta si starea unui membru al grupului. Pentru a fi mai concret, intr-o societate afectata de amenintarea terorismului nu puteam avea nici o garantie ca orice membru al societatii ar putea sa nu fie afectat direct de amenintare. Exprimarea opiniilor disidente poate spori respectul si increderea intre membrii grupului daca este facuta intr-un mod impersonal si rational, in cadrul unui proces care sa garanteze si sa incurajeze afirmarea dezacordului. Exprimarea convingerilor personale si rezolvarea conflictului intre opinii divergente sunt doua chestiuni care trebuie separate. Mai mult, tocmai exprimarea libera a ideilor divergente duce la o eficienta rezolvare a conflictului intre acestea datorita faptului ca se creeaza mai multe optiuni iar cei care iau decizii au mai multa informatie la indemina.

Care sunt mecanismele de conformare cu opinia dominanta a grupului? Cel mai important este cel pe care sociologii il numesc "polarizarea grupului". S-a observat ca persoanele care intra in contact cu grupuri care exprima idei asemanatoare sfirsesc prin a avea opinii mai ferme, intr-o versiune extrema a ceea ce gindeau inainte de a se alatura grupului. Spre exemplu, daca un grup de persoane care sunt ingrijorate de efectele pe care consumul de produse modificate genetic il au asupra sanatatii discuta despre aceste temeri, dupa dezbateri temerile lor vor fi amplificate. Fenomenul de "polarizare a grupului" are la baza trei elemente principale:

1. Amplificarea cantitativa a argumentelor

Cind mai multe persoane cu argumente asemanatoare se intilnesc si dezbat o problema, numarul argumentelor pentru sustinerea acelei idei va creste datorita contributiilor individuale. Spre exemplu zece oameni care cred ca marile corporatii actioneaza cu rea credinta se intilnesc si dezbat un caz in care exista o suspiciune ca un anume produs a cauzat imbolnavirea unei persoane. Dupa o jumatate de ora de discutii, vor fi aduse mai multe argumente in favoarea angajarii raspunderii producatorului decit argumente contrare.

2. Cresterea increderii in pozitia initiala

Studiile arata ca atunci cind oamenii sunt nesiguri daca sa cuantifice o anumita problema [pe o scara de la unu la zece de exemplu] de obicei fac o alegere medie, intre extreme [in cazul nostru pozitia cinci]. Dar cind aceeasi oameni se intilnesc si discuta cu altii, care au vederi asemanatoare, de obicei tendintele sunt amplificate iar in final pozitia grupului se va gasi intr-o extrema sau alta, in functie de tendinta generala a grupului de a favoriza una sau alta dintre pozitiile extreme.Sa luam ca exemplu un juriu format din persoane care, inainte de dezbateri, credeau fiecare in parte ca un inculpat este vinovat si merita o pedeapsa de cinci ani de inchisoare [dintr-o scara de la unu la zece]. Dupa dezbateri juriul va hotari in cele mai multe cazuri asupra unei pedepse situate in zona valorii maxime a pedepsei. Daca tendinta indivizilor este de a se indoi de vinovatia faptasului dar nu intr-atit incit sa il achite, de cele mai multe ori decizia juriului va fi tocmai in sensul achitarii.

3. Problema reputatiei si a respectului de sine

Oamenii nu doresc nici sa fie foarte diferiti de ceilalti dar nici sa fie asemanatori celorlalti. Ei doresc sa aiba cu cei din jurul lor o relatie care merge intr-o directie buna, cu un grad de confort rezonabil. Chiar daca pentru aceasta trebuie sa isi "reformuleze" opiniile sau sa arate un anume entuziasm pentru o idee fata de care sunt in general neutri. Acest tipar comportamental este insusit in mod cultural si, cu timpul, devine un obicei care dezvolta o "autocenzura" a exprimarii opiniilor diferite de cele ale majoritatii. Nici macar nu trebuie sa existe vreo "indicatie" din partea celorlalti. Simplul fapt ca in jurul nostru auzim pareri care seamana ne poate face sa exprimam public astfel de pareri la rindul nostru, desi convingerile noastre intime sunt diferite.

Pe linga "polarizarea grupului" au mai fost cercetate in chestiunea conformitatii: 1. "conformitatea si independenta", care studiaza caracteristicile liderilor de opinie ai grupului si a modului in care fermitatea si energia lor isi manifesta influenta si 2. fenomenul de "cascada sociala" in care, de la actiunile si credintele unui grup restrins se ajunge la o miscare sociala pe scara larga printr-un proces de multiplicare a informatiei si a reputatiei.

Aceste cercetari arata rolul social al dezacordului si al diferentelor de opinie. Ele scot in evidenta faptul ca o cultura care incurajeaza conformitatea in defavoarea exprimarii libere a dezacordului poate sfirsi cu un esec total, iar istoria e plina de astfel de exemple.

"Organizatiile de succes, fie ele guvernamentale sau din alte domenii, au nevoie de opinii disidente. Pentru a proteja siguranta cetatenilor, liderii trebuie sa incurajeze dezacordul si scepticismul." Aceasta este cea mai importanta lectie pe care trebuie sa o invatam in urma publicarii "Raportului privind cauzele accidentului din timpul lansarii navetei Columbia", un document a carui implicatii merge dincolo de programul spatial al SUA.

Care a fost cauza acestui accident soldat cu moartea unui echipaj de sapte oameni? Consiliul de administratie atribuie esecul NASA unei culturi nefericite care descurajeaza diversitatea opiniilor. Cu cuvintele Consiliului de Administratie, la NASA lipsesc "analiza si echilibrul". Cultura organizatiei preseaza oamenii sa urmeze o "linie a partidului". La NASA este dificil pentru opiniile minoritare si disidente sa ajunga la virful ierarhiei, in ciuda faptului ca exista proceduri scrise care incurajeaza opiniile minoritare si exprimarea libera a "vestilor rele", mai spune Raportul.

Acest raport nu este singular. El se adauga la alte semnale care vin din numeroase domenii. Corporatiile aflate astazi in faliment, cum sunt Enron, WoldCom si Tyco au de cele mai multe ori culturi organizationale similare celei de la NASA, caracterizata prin optimism nerealist si presiuni pentru conformitate. Companiile se gasesc in situaitii infloritoare atunci cind sunt conduse de administratori care considera incurajarea opiniilor disidente ca o datorie.

Studii recente arata ca acele fonduri de investitii in care membrii lor se cunosc bine, se plac si iau cina impreuna, descurajind astfel dezbaterile deschise, tind sa piarda mai multi bani decit fondurile in care membrii lor au contacte sociale minime, incurajeaza criticile si controversele de argumente"
[fragment din articolul "The Power of Dissent: All organization need it. Are you listening, NASA?" aparut in Los Angeles Times in 17 Sept.2003 sub semnatura lui Cass R. Sunstein]

Toate acestea par a fi chestiuni de bun simt. Cu totii suntem de acord in interiorul nostru cu adevarul lor. Investigatia sociologica arata insa ca una gindim si alta facem. Cind trecem pragul dintre interior si exterior ne supunem de cele mai multe ori puterii celorlalti in masura in care percepem aceasta putere ca avind efecte directe asupra noastra. Dar conformismul este si o consecinta a tiparelor culturale sau educationale, de care nu suntem intodeauna direct constienti. Mintea nostra ia decizia de a ne conforma atit de rapid in virtutea inertiei acestor tipare incit nu avem timp sa ne analizam argumentele interioare pentru a le opune celor externe.

Care este impactul teoriilor expuse mai sus, provenind din zona interogarilor sociologice si politice asupra practicii juridice? Vom vorbi pe larg despre acest impact in partea a doua a acestui articol.

Bibliografie:
Cass Sunstein: "Why Societies Need Dissent", Harvard University Press, 2003, ISBN 0-674-01268-2

Iasi
20 aprilie 2004
Pentru comentarii si critici va astept
sa imi scrieti la: dan.stoica@juridice.ro

Pentru a cita idei din acest articol, folositi urmatoarea formulare:
"Despre nevoia de opinii disidente. Partea intai: SOCIETATEA", Dan STOICA,
Dosarele e-F.Cons: Dosarul Teoretic;
disponibil la: http://teoretic.blogspot.com/2005/02/despre-nevoia-de-opinii.html

CAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI

Redau mai jos traducerea partilor esentiale ale articolului "Cazul
exploratorilor speologi", pe care il puteti citi aici , in varianta sa originala, in limba engleza .

In masura in care acest lucru este posibil ,va rog ca orice referire intr-un material tiparit sau electronic la parti ale traducerii sau notelor la traducere sa le faceti prin
indicarea adresei web a revistei Dosarele e-F.Cons.
[http://www.efcons.ro ]

Acest articol trebuie citit prin prisma notiunii de "cazuri grele", despre care puteti citi mai mult
aici

CAZUL EXPLORATORILOR SPEOLOGI
Autor : Lon L. Fuller
Publicata in : Harvard Law Review, nr.62/1949, p. 616
[extras]


Cei patru inculpati sunt membri ai Societatii de Speologie, o organizatie de speologi amatori interesati de explorarea pesterilor. In luna mai a anului 4300 A.D inculpatii, impreuna cu Roger Whetmore, un alt membru al Societatii, au patruns intr-o pestera calcaroasa. In vreme ce erau in interiorul pesterii, departe de intrare, s-a produs o alunecare de teren. Bucati grele de piatra au blocat singura iesire cunoscuta din pestera. Cind au descoperit aceasta, membrii echipei s- au asezat linga intrarea blocata in astepatarea echipelor de salvare. Intre timp Secretarul Organziatiei a fost alertat de familiile celor sechestrati in pestera. Speologii lasasera la birourile societatii suficiente indicii legate de locatia pesterii pe care intentionau sa o exploreze. O echipa de salvare s-a format imediat si au plecat spre locul indicat. Misiunea de salvare s-a dovedit insa deosebit de dificila. Echipa de salvare a fost suplimentata de mai multe ori cu oameni si echipamente, care au fost aduse cu cheltuieli foarte mari in locul izolat unde se afla pestera. O tabara imensa de muncitori, ingineri, geologi si alti experti a fost construita. Eforturile de inlaturare a blocurilor de piatra care obstructionau intrarea au fost de multe ori ingreunate de alte alunecari. Intr-una din aceste alunecari zece din membrii echipei de salvare au murit. Bugetul Societatii de Speologie s-a epuizat in curind si suma de opt sute de mii de "frelars" [moneda oficiala a statului respectiv] strinsa din donatii ale comunitatii si din subsidii guvernamentale a fost cheltuita inainte ca cei cinci spelogi blocati in pestera sa poata fi salvati. In cele din urma eforturile de salvare au avut succes in cea de-a treizeci si doua zi de la data la care expeditia pornise la exploararea pesterii. Atit timp cit se stia ca exploratorii nu aveau provizii prea mari de hrana si nu exista nici o materie vegetala sau animala in pestera cu care s-ar fi putut hrani, au existat temeri ca speologii ar fi putut muri in pestera de foame, inainte ca echipele de salvare sa ii gaseasca. In ziua a douazecea a sechestrarii lor sub pamint s-a aflat pentru prima data ca echipa de speologi avea un echipament capabil sa trimita si sa primeasca mesaje.Un echipament similar a fost imediat instalat in tabara de salvare si a fost stabilita astfel o punte de comunicare cu nefericitii din pestera. Acestia au vrut sa stie in primul rind cit timp va mai dura pina vor putea fi salvati. Inginerii responsabili de proiectul de salvare au spus ca vor fi necesare cel putin inca zece zile, cu conditia ca nu vor mai fi si alte alunecari de teren.Exploratorii au cerut atunci sa fie pusi in legatura cu o comisie de medici. Ei au descris conditiile din pestera si proviziile pe care le aveau cu ei si au cerut opinia medicilor daca ar putea supravietui fara mincare inca zece zile. Presedintele comisiei de medici le-a spus ca exista o probabilitate mica de supravietuire.Echipamentul de comunicare din pestera nu a mai transmis nici un mesaj timp de opt ore dupa aceasta. Cind comunicatiile au fost reluate, Whetmore a discutat cu presedintele comisei in numele sau si a celor din pestera. El a intrebat comisia de medici daca cei din pestera ar putea sa supravietuiasca inca zece zile in cazul in care ar consuma carnea unuia dintre ei.Presedintele comisiei a raspuns, dupa multe ezitari, afirmativ la aceasta intrebare. Whetmore a intrebat atunci daca ar fi recomandabil pentru ei sa traga la sorti care din exploaratorii blocati in pestera ar trebui sa fie mincat. Nici unul din medicii prezenti nu a vrut sa raspunda la aceasta intrabare. Whetmore a dorit un raspuns de la unul din oficialii sau judecatorii prezenti, dar nici unul din cei aflati acolo nu a dorit sa dea vreun sfat in aceasta privinta. Nici un preot n-a vrut sa dea un raspuns acestei probleme. Dupa aceasta discutie nu s-a mai primit nici un mesaj din pestera si s-a presupus [in mod eronat, astfel cum s-a dovedit ulterior] ca bateriile echipamentului de transmisie a celor din pestera s-au consumat. Cind exploratorii au fost in cele din urma eliberati, s-a aflat ca in a douazeci si treia zi de la data in care au intrat in pestera Whetmore a fost ucis si mincat de insotitorii sai. Din marturiile inculpatilor, astfel cum au fost acceptate de instanta, reiese ca Whetmore a fost cel care a pus problema gasirii unei surse de hrana (fara de care supravietuirea ar fi fost imposibila) in carnea unuia din cei aflati in pestera. Tot Whetmore a fost cel care a venit cu ideea de a trage la sorti cine va fi cel sacrificat, intrucit avea din intimplare la dinsul o pereche de zaruri. Initial membrii echipei de exploratori au fost reticienti in a adopta o solutie atit de disperata, dar dupa conversatia avuta cu cei de la suprafata, astfel cum a fost relatata mai sus, toti cei din pestera au fost in cele din urma de acord cu planul propus de Whetmore. Dupa discutii indelungate privind problemele de probabilitati/matematica care le implica, s-a ajuns si la o intelegere in ce priveste metoda de a folosi zarurile pentru determinarea persoanei care urma sa fie sacrificata. Inainte insa ca zarurile sa fie aruncate, Whetmore a declarat ca el se retrage din aceasta intelegere pentru ca ar dori sa mai reflecteze asupra problemei inca o saptamina, inainte de a imbratisa o solutie atit de radicala si de odioasa. Ceilalti insa l-au acuzat de incalcarea angajamentului si tradare, hotarind sa arunce zarurile. Cind a venit rindul lui Whetmore zarurile au fost aruncate in numele lui de catre o alta persoana, nu inainte insa de a fi intrebat despre eventualele indoieli/obiectii privind corectitudinea aruncarii.Acesta a declarat ca nu are astfel de obiectii.Rezultatul aruncarilor de zaruri a fost in defavoarea lui Whetmore, drept pentru care acesta a fost ucis si mancat de colegii sai de expeditie. Dupa incheierea operatiunilor de salvare si perioada de spitalizare necesara pentru refacerea fizica, supravietuitorii au fost acuzati de uciderea lui Whetmore. In prima instanta, dupa ce au fost ascultati martorii, purtatorul de cuvint al Curtii cu juri [avocat de profesie] a propus membrilor juriului sa nu dea un verdict, ci sa lase la aprecierea Judecatorului care prezida Curtea decizia asupra vinovatiei inculpatilor, pe baza faptelor prezentate. Dupa dezbateri, procurorul si avocatul inculpatilor au fost de acord cu procedura propusa, si ea a fost aprobata de Curte. Intr-un "verdict special" de o marime considerabila, Curtea cu juri a relatat faptele astfel cum sunt descrise mai sus si a hotarit ca daca in baza acestor fapte inculpatii ar fi vinovati de acuzatiile ce le-au fost aduse, atunci Curtea va confirma vinovatia inculpatilor. Pe baza acestui verdict, Judecatorul instantei a hotarit ca inculpatii sunt vinovati de uciderea lui Roger Whetmore. Judecatorul a ordonat ca inculpatii sa fie spinzurati – legea nepermitindu-I nici o exceptie in ce priveste pedeapsa care trebuie pronuntata. Dupa ce juriul si-a incheiat misiunea, membrii sai au semnat o petitie comuna catre Guvernator, cerindu-i acestuia comutarea pedeapsei cu moartea in inchisoare pe timp de sase luni. Judecatorul instantei a adresat la rindul sau o astfel de petitie Guvernatorului.

Intre timp a fost inaintata o cerere de apel la Curtea Suprema, aceasta fiind formata din judecatorii Truepenny, C. J., Foster, J., Tatting, J., Keen, J. si Handy, J. Iata mai jos opiniile acestora.

Presedintele Curtii, judecator Truepenny – voteaza pentru condamnare "Juratii si judecatorul au actionat intr-un mod care nu numai ca este just dar e singura cale pe care legea o pune la dispozitia lor. Textul legii este binecunoscut : "Oricine va ucide cu intentie o persoana va fi pedepsit cu pedeapsa capitala : moartea". Legea nu permite nici o exceptie pe care am putea-o eventual aplica in cazul de fata, chiar daca simpatia noastra ne face sa fim ingaduitori, datorita imprejurarilor in care acesti oameni s-au aflat la acel moment [..] Intr-un caz ca acesta principiul acordarii de clementa pare a fi fost gindit special pentru a "indulci" rigorile legii si propun colegilor mei sa urmam exemplul juratilor si al judecatorului curtii prin a ne alatura petitiei pe care acestia au adresat-o Guvernatorului [..] Cred ca putem presupune ca inculpatii vor beneficia de o anumita forma de clementa. Daca aceasta se va intimpla, justitia se va infaptui fara a afecta cu ceva spritul legilor noastre si fara a incuraja in viitor orice incercare de eludare a legii"

Foster, J.: "In opinia mea, legile acestei tari nu pot fi aplicate acestui caz, el fiind guvernat de ceea ce vechii ginditori numeau "drept natural". Concluzia mea se sprijina pe faptul ca dreptul pozitiv depinde de afirmatia ca oamenii sunt facuti sa traiasca impreuna in societate. Daca apare o situatie in care coexistenta oamenilor devine imposibila, atunci o conditie care se afla la baza tuturor legilor si normelor noastre nu mai exista. Cind aceasta conditie dispare, in opinia mea, forta dreptului pozitiv dispare odata cu ea [...] Acesti oameni au actionat in virtutea unei intelegeri acceptata de toti, inclusiv de victima [Whetmore]. Atit timp cit parea ca situatia dificila in care se aflau facea ca principiile uzuale care guverneaza relatiile dintre oameni inaplicabile, a fost necesar pentru ei sa alcatuiasca, date fiind conditiile, o noua lege care sa fie adecvata situatiei in care se gaseau. Inca din antichitate se cunoaste faptul ca principiile de baza ale legii si guvernarii se gasesc in notiunea de contract, sau de intelegere. Vechii ginditori, in special in perioada 1600 – 1900 obisnuiau sa gindeasca Guvernarea in sine ca avind la baza un contract social […] Al doilea argument pe care il aduc in motivarea opiniei mele porneste de la respingerea ipotetica a presupunerilor pe care le-am facut pina acum in sprijinul afirmatiilor mele. Sa presupunem, de dragul unei expuneri logice, ca sunt in eroare atunci cind afirm ca situatia acestor oameni I-a scos de sub incidenta legii pozitive si sa presupumem, in schimb, ca Legile statului nostru au puterea de a patrunde la sapte sute de metri sub stinca pentru a se impune apoi asupra acestor nenorociti condamnati la foame in inchisoarea lor subterana. In acest caz este evident ca ei au incalcat legea astfel cum este formulata ea : oricine "va lua cu intentie" viata unui semen de-al sau este un criminal. Dar una din cele mai vechi idei ale intelepciunii dreputului ne invata ca un om poate sa incalce litera legii fara sa incalce legea in sine. Fiecare propozitie a dreptului pozitiv, trebuie interpretata in mod rezonabil, in lumina scopului sau evident. […] Textul de lege aflat in fata noastra pentru a fi interpretat nu a fost niciodata aplicat in mod strict. Cu secole in urma a fost stabilit faptul ca uciderea in legitima aparare nu este o crima. Nu este nimic in exprimarea legii care sa ne trimita la aceasta interpretare. Au fost facute citeva incercari de a pune de acord textul legii cu tratamentul legal al legitimei aparari dar, in opinia mea, acestea sunt mai curind niste sofisme ingenioase. Adevarul este ca exceptia care se face in favoarea legitimei aparari nu poate fi in acord cu textul normei care interzice uciderea, ci numai in concordanta cu scopul acestei interdictii. Adevarata adaptare a normei cu situatia legitimei aparari poate sa fie gasita in urmatoarea argumentatie : unul din obiectivele principale pe care le urmareste norma de drept penal este aceea de a preveni producerea unei infractiuni. Acum devine clar ca daca am legifera legitima aparare ca o crima, o asemenea norma nu ar putea sa-si exercite rolul sau preventiv. Un om amenintat va raspunde agresorului sau, indiferent de prevederile legii. Privind astfel la scopul extins al dreptului penal putem declara in mod sigur ca regula privind interdictia crimei nu intentioneaza sa fie aplicata cazurilor de legitima aparare […] Cind ratiunea pentru care existenta exceptiei de legitima aparare se explica astfel cum am facut-o mai sus, devine evident faptul ca acelasi rationament poate fi aplicat in mod precis si spetei aflata in discutia instantei .

Tatting, J.: Atunci cind imi execut obligatiile ce imi revin ca judeatori al acestei instante de obicei sunt capabil sa disociez elementele emotionale si cele rationale ale reactiilor mele si sa hotarasc asupra cazului in functie de cele din urma. Trecind in revista acest caz gasesc ca resursele obisnuite ale ratiunii mele refuza sa functioneze. Din punct de vedere emotional simt un conflict intre simpatia pentru acesti oameni si sentimentul de oroare si dezgust fata de actul mostruos pe care l-au comis. Tot am sperat ca as putea fi capabil sa pun deoparte aceste emotii ca fiind irelevante si sa hotarasc asupra cazului pe baza demonstratiei convingatoare si logice ce ar fi rezultat din aplicarea legii noastre.Din pacate, aceasta dezbatere nu mi-a oferit o astfel de demonstratie. Analizind opinia judecatorului Foster, o gasesc plina de contradictii si sofisme. Sa incepem cu primul sau argument : acesti oameni nu se supun legii noastre pentru ca nu se gaseau intr-o stare de "Societate civila" ci intr-o "stare naturala". Nu imi este clar care este motivul acestui argument : sa fi fost din cazua grosimii pietrelor care I-au facut prizonieri sau pentru ca le era foame, ori pentru ca au stabilit un nou "statut de guvernare" prin care legile uzuale ale societatii au fost inlocuite de o aruncare de zaruri. Alte dificultati in a intelege argument apar atunci cind ne intrebam : daca acesti oameni au trecut de sub jurisdictia legilor noastre obisnuite sub cea a "Dreptului natural", cind anume s-a intimplat aceasta? Oare atunci cind intrarea in pestera a fost blocata, cind amenintarea cu moartea prin infometare a atins un anume grad de intensitate, sau atunci cind s=a ajuns la intelegerea de a arunca zarurile ? Aceste incertitudini ale teoriei propuse de colegul meu ne pot pune in mare dificultate. Sa presupunem, de exemplu, ca unul din acesti oameni ar fi implinit virsta majoratului in timp ce era izolat in pestera. La ce data ar fi fost considerat major – la data la care efectiv a implinit aceasta virsta, dar cind se afla, in mod ipotetic, in afara legilor noastre uzuale, sau la data cind a fost eliberat din pestera si a devenit din nou subiect al dreptului nostru "pozitiv", cum il numeste colegul meu. Aceste dificultati pot fi considerate frivole, dar ele sunt necesare tocmai pentru a arata frivolitatea teoriei care le poate naste [..] Cu ce autoritate ne-am putea noi constitui intr-o "Instanta a Dreptului Natural"? Daca acesti oameni se aflau intr-adevar sub o lege a dreptului natural, unde isi are izvorul autoritatea noastra de a interpreta si aplica o asemenea lege? Sa aruncam o privire asupra acestui "cod" al dreptului natural pe care colegul meu l-a propus pentru ca noi sa il putem aplica acestui caz. Este un cod in care legea contractelor este mai importanta decit normele privind omuciderea. Ce cod odios si incoerent! Este un cod in care un om poate sa puna in aplicare o intelegere valabila prin care isi imputerniceste semenii sa ii manince trupul. Mai mult, conform prevederilor acestui cod, o asemenea intelegere odata incheiata este irevocabila iar daca una din parti indrazneste sa se retraga ceilalti vor lua legea in propriile maini si vor pune aplicare intelegerea prin violenta – iar acest lucru colegul meu judecator l-a trecut sub tacere [ o tacere convenabila lui] : efectul pe care retragerea Whetmore il are asupra teoriei sale. Principiul pe care incearca el sa il puna in aplicare are si alte implicatii pe care nu le putem accepta. El sustine ca atunci cind inculpatii s-au aruncat asupra lui Whetmore si l-au ucis [nu stim cum, probabil aruncind cu pietre in acesta] ei isi exercitau doar drepturile nascute din intelegerea lor. Ma opresc acum la partea a doua a opiniei colegului meu, prin care acesta incearca sa arate ca inculpatii nu au incalcat prevederile legii. In acest punct lucrurile devin pentru mine pline de ambiugitati, in loc sa fie clare. Esenta argumentului prezentat de colegul meu poate fi pusa in urmatorii termeni: nici o lege, oricum ar fi ea formulata, nu ar trebui sa fie aplicata intr-un mod in care sa intre in conflict cu scopul sau. Unul din scopurile legii penale este acela de a preveni, de a opri crima. Aplicarea legii care impiedica oamenii sa se ucida intre ei la imprejurarile specifice ale acestui caz ar intra in contradictie cu scopul legii privind omuciderea, pentru ca este imposibil de a crede ca prevederile unei legi ar putea opera intr-o maniera preventiva asupra cuiva pus in situatia de alege intre viata si moarte. Motivul pentru care aceast caz ar putea face exceptie de la aplicarea acestei norme este acelasi cu cel pe care il invocam atunci cind discutam despre legitima aparare, sustine colegul meu. […] Este adevarat ca o lege trebuie sa fie aplicata conform cu scopul sau si ca unul din scopurile legii penale este recunoscut a fi acela de preventie a faptelor criminale. Dificultatea este aceea ca si alte scopuri subzista in textul legii penale. S-a spus deasemenea ca un alt scop este acela de a oferi o "supapa organizata" pentru instinctul uman al razbunarii.[Commonwealth v. Scape] S-a mai spus ca alt scop este acela de a reabilita pe raufacator. [ Commonwealth v. Makeover.] Au fost propuse si alte teorii. Presupunind ca trebuie sa interpretam legea prin prisma scopului sau ce vom face cind legea are mai multe scopuri a statute in the light of its purpose, what are we to do when it has ori cind acestea se afla in disputa? […]Teoria dreptului penal, cea care se preda in scolile de drept, pune lucrurile in urmatorii termeni : normele penale privind omuciderea cer ca actul omorului sa fie savirsit cu intentie. Persoana care reactioneaza la o amentintare agresiva asupra sa nu actioneaza cu intentie, ci ca un rezultat al unui impuls adinc implantat in natura umana. Cred ca acest subiect este familiar tuturor avocatilor, el constituind si un subiect important la examenele de intrare in barou. Explicatiile familiare pe care le dam acestei exceptii nu pot fi insa aplicate prin analogie cu imprejurarile acestui caz. Acesti oameni nu numai ca au actionat cu intentie insa au deliberat asupra actiunii lor si au actionat dupa ore intregi de discutii asupra a ceea ce ar trebui sa faca. Din nou avem de-a face cu un drum care se bifurca, cu argumente pline de contradictii. [..] Avem dificultati in accepta argumentul judecatorului Foster de a vedea in acest caz o exeptie de la norma penala, o dificultate care din nou nu apare in opinia sa. Care ar putea fi scopul acestei exceptii? Avem un grup de oameni care a tras la sorti iar victima este ea insasi o parte a acestei intelegeri. Cum am fi argumentat aceasta exceptie daca Whetmore ar fi refuzat inca de la inceput sa ia parte la acest plan? Am fi permis unei majoritati a grupului sa treaca peste vointa lui? Sau, presupunind, ca nu ar fi fost deliberat nici un plan si ca ceilalti pur si simplu s-ar fi inteles in secret sa il ucida Whetmore motivindu-si gestul prin faptul ca acesta se era cel mai slabit dintre toti. Sau, din nou, sa presupunem ca ar fi fost ales un alt sistem de selectie a "victimei", bazat pe un alt principiu de alegere cum ar fi acela ca toti ceilalti erau atei si numai Whetmore credea in viata dupa moarte […] Daca am avea o prevedere speciala in dreptul nostru prin care sa se statueze ca este o crima sa maninci carnea unui semen, aceasta prevedere ar fi fost mult mai indicata de a fi aplicata in acest caz. Daca faptele nu ar fi avut nici o conotatie penala ar fi fost intelept, cred, sa nu ii fi trimis in judecata. Din pacate insa, acesti oameni au fost trimisi in judecata si judecati, drept pentru care noi ne aflam acum in aceasta situatie ingrata. Pentru ca sunt cu totul incapabil sa rezolv aceste contradictii si indoieli pe care le am in legatura cu aplicarea legii in acest caz, anunt cu regret ca ma abtin sa iau o decizie si sa judec in acest caz.

Judecatorul Keen -- Dificultatile acestui caz, oricit de dureroasa ar fi forma in care ni se prezinta, au un toate o singura cauza si aceasta sta in nereusita de a deosebi aspectele sale legale de cele morale. Pe scurt, colegilor mei judecatori nu accepta faptul ca legea astfel cum este ea redactata cere condamnarea acestor inculpati. Si mie imi vine greu, dar spre deosebire de ei, eu respect obligatiile functiei mele care imi cer sa las deoparte preferintele personale atunci cind e vorba de a interpreta si aplica legile acestei tari. Binenteles ca judecatorul Foster nu admite ca este animat de resentimente personale fata de textul legii. In loc de a recunoaste aceasta el dezvolta o argumentare care ne e familiara. El sustine ca o instanta se poate abate de la textul legii atunci cind considera ca ceva ce nu este expres prevazut de aceasta, si numeste acest ceva "Scop", poate fi folosit pentru a justifica o concluzie pe care instanta o considera a fi potrivita in imprejurarile date. Discutia aceasta am mai avut-o si in trecut cu colegii mei. Inainte de a dezbate aspectele particulare ale acestei teorii in speta de fata, as dori sa fac pe scurt citeva consideratii privind istoria acestei probleme si implicatiile sale pentru lege si guvernamint, in general. Au fost vremuri cind judecatorii puteau foarte usor sa legifereze, si cu totii stim ca atunci unele din legile noastre erau schimbate mai curind de puterea judecatoreasca. Acestea erau timpuri cind princiiple acceptate de stiintele politice nu clarificasera inca gradul si functiile diferitelor "brate" ale statului. Se stie cit de dezbatuta era problema incertitudinii creata de micul "razboi civil" care se purta intre puterea judecatoreasca, pe de o parte, si puterea executiva si legislativa, de cealalta parte. [..] Este suficient sa observam ca acele zile au trecut si locul incertitudinii avem acum un principiu clar care este suprematia puterii legislative. Din acest principiu decurge obligatia puterii judecatoresti de a pune in aplicare cu consecventa legea scrisa si de a intereta aceasta lege in sensul ei deplin fara a fi influentati de dorintele noastre sau de conceptiile noastre despre justitie. Nu pun in discutie principiul care interzice revizuirea legilor de catre puterea judecatoreasca este bun sau rau, acceptabil sau inacceptabil. Observ doar ca acest principiu a fost acceptat tacit si sta la baza ordinii legale si guvernamentale pe care am jurat sa o administrez. Dupa cum principiul suprematiei puterii legislative a fost acceptat in mod teoretic de secole, la fel insa persista o traditie a juristilor si o forta de inertie a unor deprinderi de judecata incit multi judecatori nu s-au impacat cu ideea unui rol restrins pe care noua ordine le-o impune. Colegul Foster face parte din acest grup. Modul in care el trateaza legile este acela al unui judecator care traia acum cinci sute de ani. Ne este familiar tuturor modul in care este realizat procesul prin care "reforma" puterii judecatoresti trateaza elementele pe care nu le agreeaza din legislatia in vigoare. Sunt personal atit de obisnuit cu acest mecanism incit in cazul in care colegul meu Foster ar fi declarat incapabil sa judece o cauza sunt sigur ca as reusi sa redactez opinia sa in mod satifacator fara a avea vreun alt indiciu decit acela daca agreeaza sau nu efectul prevederilor normelor care se aplica in cazul supus judecatii. Astfel, procesul de revizuire judiciara are trei etape. Primul este acela de a intui un fel de "scop unic" pe care legea il serveste. Aceasta, desi nici o lege din sute nu are un astfel de "scop unic" iar obiectivele fiecarei norme, aproape, pot fi interpretate in mod diferit, in functie de interesele celor care o promoveaza. Al doilea pas este a acela de a descoperi ca un imaginar "legislator", lucrind la realizarea "scopului" sau fictiv a scapat ceva din vedere ori a lasat un gol sau o imperfectiune in opera sa. Aici intervine partea finala si cea mai reconfortanta a acestui proces care este, desigur, umplerea acestui gol creat. Ceea ce era de dezvaluit, a iesit la iveala..[Quod erat faciendum.] Incapatinarea colegului Foster de a gasi goluri in textele legii imi aminteste despre o veche poveste a unui om care a mincat o pereche de pantofi. Intrebat fiind cum I-a placut, a raspuns ca ceea ce I-a placut cel mai mult a fost gaurile… Intr-un mod asemanator gindeste si colegul meu despre lege: cu cit mai multe lipsuri exista, cu atit mai mult in place prevederea respectiva. Pe scurt, lui nu ii place deloc textul legii. Nimeni nu si-ar fi dorit un caz mai bun pentru a ilustra natura speciala a acestui proces de acoperire a golurilor, decit speta aflata in dezbaterea noastra. Colegul meu crede ca stie exact ca ceea ce diferentiaza uciderea de o crima este ceva ce el numeste "prevenirea" crimei. Judecatorul Tatting a aratat deja cit de mult este depasita aceasta intepretare. Dar eu cred ca problemele sunt mai profunde. Ma indoiesc ca atunci cind legea pedepseste uciderea unui om ea are in vedere vreun scop, in intelesul obisnuit al acestei notiuni.In primul rind, o asemenea lege reflecta o convingere adinc umana ca a ucide unui semen este ceva gresit si ca trebuie sa se intimple ceva cu cel care a comis acest act. Daca am fi fortati sa intram in detalii, probabil ca vom gasi sprijin in teoriile sofisticate ale criminalistilor car, desigur, nu au intentiile celor care au intocmit legea. Am putea totodata sa observam ca oamenii isi vor indeplini obligatiile lor mai bine si vor trai mai fericiti daca stiu ca sunt protejati impotriva oricaror atacuri violente. Avind in minte faptul ca victima unei omucideri de obicei nu este o persoana prea placuta, vom putea adauga citeva consideratii legate de faptul ca a ne dispensa de cei pe care nu ii agreem nu trebuie sa fie o functie a unei justitii private ci neaparat un monopol al statului. Toate acestea imi amintesc de un avocat care cinva argumenta intr-un caz ca legea prin care se cerea ca medicii sa aiba o licenta este un lucru bun deoarece face ca ratele de plata pentru o asigurare de viata sa fie mai mici pe seama cresterii nivelului de sanatate a populatiei. Exista din pacate conceptul de a supra-explica lucrurile evidente. Daca nu cunoastem care este scopul legii privind omuciderea, cum putem oare spune ca exista o lipsa a acestei legi? Cum putem sti ce anume a gindit cel care a intocmit legea despre problema uciderii unui om pentru a fi mancat? Colegul Tatting a aratat o repulsie de inteles fata de canibalism, desi un pic exagerata. De unde stim ca predecesorii sai nu ar fi simtit aceeasi repulsie, poate chiar la un nivel mai inalt? [..] Consideratii similare cu cele de mai sus pot fi dezvoltate si in ce priveste exceptia privind legitima aparare, care joaca un rol atit de important in opinia colegilor mei Foster si Tatting. […] Este adevarat ca generatii de studenti ai facultatilor de drept au invatat ca temeiul acestei exceptii sta in fatpul ca acel care actioneaza in legitima aparare nu comite uciderea in mod intentionat, iar acesti studenti au trecut examenele de admitere in barou repetind ceea ce profesorii lor I-au invatat. Aceste ultime observatii le-as putea contra-argumenta prin faptul ca profesorii si examinatorii barourilor nu au caderea de a interpreta legea asa cum noi, judecatorii, o facem. Din nou insa, problema e mai subtila. Atunci cind avem de-a face cu norma sau cu exceptia de la norma chestiunea nu este aflarea intentiei presupuse a normei ci care este intinderea aplicarii sale. Limitele aplicarii principiului legitimei aparari astfel cum au fost stabilite de aceasta instanta sunt clare : legitima aparare se aplica situatiilor in care o persoana opune rezistenta atunci cind viata sa ii este amenintata. Iata de ce este foarte clar ca speta de fata nu se incadreaza in limitele de aplicare a exceptiei de legitima aparare atit timp cit Whetmore nu a amenintat in nici un fel viata inculpatilor judecati astazi. Colegul Tatting scoate la suprafata slabiciunea esentiala a argumentelor aduse de colegul Foster in incercarea sa de a conferi consideratiilor sale despre legea scrisa o aura de legitimitate. Colegul Tatting face eforturi insemnate in incercarea sa de a combina fidelitatea sa fata de textul legii cu morala usoara a judecatorului Foster. Problema acestei incercari este aceea a unei erori substantiale in ce priveste exercitarea actului de justitie. Pur si simplu este imposibil sa aplici textul legii si in acelasi timp sa il reformulezi astfel incit sa se conformeze cu propriile dorinte. Stiu ca argumentele pe care le aduc in prezentarea opiniei mele nu vor fi acceptate de cei care vor privi doar la efectele immediate ale acestei decizii si vor ignora implicatiile pe termen lung ale unui act de ingaduinta asumat de puterea judecatoreasca. O decizie severa nu este niciodata si una populara. Judecatorii au fost deseori amintiti in literatura pentru "calitatile" lor de a emite hotariri indoielnice si de a motiva cu elemente minore decizii in care partile in litigiu au fost private de drepturile lor tocmai pentru ca opinia publica a considerat ca aceste drepturi nu trebuie sa le fie acordate. Dar cred ca ingaduinta judecatorilor face mai mult rau pe termen lung decit o decizie severa. Deciziile severe in cazurile dificile, ca acesta, pot avea chiar o anumita valoare morala prin aceea ca le reaminteste oamenilor care sunt raspunderile lor fata de legea care este in ultima instanta creatia lor.Totodata le reaminteste ca nu exista nici un principiu al iertarii personale care poate elibera de raspundere pe reprezentantii lor. Voi merge chiar mai departe si voi spune ca, pe linga faptul ca principiile pe care le-am expus sunt fundamentale pentru speta de fata, daca aceste principii ar fi fost respectate de la inceputuri, am fi mostenit un sistem juridic mai bun de la inaintasii nostrii. De exemplu, in ce priveste principiul legitimei aparari, daca instantele noastre ar fi urmat intocmai textul legii initiale, rezultatul ar fi fost o revizuire inevitabila a textului de catre legislativ. Aceasta revizuire ar fi fost bazata pe sprijinul filozofilor dreptului natural si a psihologilor iar rezultatul ar fi fost o reglementare clara si rationala, in locul unor tirade comune si a distinctilor metafizice pe care le regasim in textul hotaririlor judecatoresti si ale articolelor din doctrina.

Handy, J. […]"-- Am ascultat cu uimire rationamentele intortocheate pe care acest caz simplu le-a prilejuit. Nu incetez sa ma mir de abilitatea colegilor mei de a arunca o obscura cortina de legalitati peste fiecare din problemele supuse judecatii lor. Am ascultat astazi discursuri despre distinctia dintre dreptul pozitiv si dreptul natural, dintre limbajul si intentia normelor, dintre puterea judecatoreasca si cea executiva, dintre dispozitiile unei hotariri judecatoresti si cele ale unei legi emise de parlament. Sunt dezamagit ca nimeni nu a ridicat problema naturii juridice a intelegerii incheiate in pestera : daca a fost unilaterala sau bilaterala si daca nu cumva putem considera ca Whetmore si-a revocat oferta inainte de a se trece la executarea intelegerii. Ce au toate acestea de-a face cu speta de fata? Problema aflata in fata noastra este de fapt ce trebuie sa facem noi, in calitate de functionari publici, cu acesti invinuiti? Aceasta este o chestiune de intelepciune practica, de a hotari in functie de context si nu purtind discutii abstracte ci in functie de realitatile umanitatii. Cind speta este abordata din acest unghi, ea devine, in opinia mea, una din cele mai simple probleme care au fost inaintate spre rezolvare acestei instante. Nu am reusit niciodata sa ii fac sa inteleaga pe colegii mei ca activitatea noastra tine de domeniul umanitatii si ca noi hotarim asupra destinelor unor alti oameni si nu asupra unor cuvinte aflate pe o foaie de hirtie ori asupra problemelor ridicate de teorii abstracte. Hotaririle lor sunt bune atunci cind cei care hotarasc inteleg conceptiile si sentimentele poporului. Se iau hotariri strimbe cind acestea nu sunt intelese. Dintre toate puterile de guvernamint puterea judecatoreasca este cea care pierde cel mai usor contactul cu oamenii obisnuiti. Motivele pentru care se intimpla aceasta sunt evidente. In timp ce populatia reactioneaza la elementele esentiale ale unei probleme, judecatorii analizeaza in cele mai mici detalii cazurile prezentate. Ambele parti angajeaza avocati care analizeaza si despica firul in patru. Judecatori si avocati sunt in competitie pentru a vedea cine poate poate descoperi cel mai mare numar de dificultati si distinctii intr- un set dat de fapte. Fiecare parte inearca sa gaseasca situatii, adevarate sau false, care sa demonteze demonstratia celeilalte parti. Pentru a intari demonstratia, se fac inventeaza sau se importa mai multe disctinctii in situatia data. Cind un set de fapte a fost supus unui asemenea tratament suficient de mult timp, toata viata se scurge din el si nu mai ramine decit o mina de praf. Imi dau seama acum ca oricind vom avea de-a face cu reguli si principii abstracte, avocatii vor gasi intodeauna o cale de a face distinctii. Pina la un punct, situatia descrisa este un rau necesar pe care il gasim alaturi de orice forma de reglementare a activitatilor umane. Dar cred ca domeniile care au intr-adevar de reguli si reglementari sunt mult supraestimate. Binenteles ca exista citeva reguli fundamentale ale jocului care trebuie respectate pentru ca jocul sa poata fi jucat. Asi include printre aceste reguli pe cele privind conduita alegerilor, numirea functionarilor publici si durata numirii lor. Aici trebuie sa existe restrictii in ce priveste libertatea de vointa , o anume formalitate a regulilor, o grija pentru ce este supus normei sau lasat in afara ei. Probabil ca domeniul de reglementare a acestor principii ar trebui extins si la alte reguli, cum ar fi cele privind apararea drepturilor civile. Dar in afara acestor domenii cred ca toti functionarii publici, inclusiv judecatorii, isi vor face meseria mai bine daca for folosi conceptele abstracte si formulele ca pe niste instrumente.Cred ca ar trebui sa folosim ca model administratorul care adapteaza principiile si procedurile aflate la indemina sa la imprejurarile cauzului in discutie, selectind din formele disponibile pe cea care se potriveste cea mai bine rezultatului urmarit.Avantajul cel mai evident al unei asemenea abordari este ca ne permite sa ne rezolvam insarcinarile noastre zilnice cu eficienta si bun simt.Sustinerea pe care o am fata de aceasta teorie are radacini adinci. Cred ca acesta filozofie ne ofera reperele discernamintului de a ne pastra flexibilitatea esentiala pe care trebuie sa o avem daca dorim sa ne pastram actiunile intr-un echilibru rezonabil cu sentimente ca acelea prilejuite de rezolvarea acestui caz. Multe guverne au fost distruse si multa mizerie umana a fost cauzata de lipsa acordului dintre cei care conduc si cei care sunt condusi. Odata ce apare o separare suficienta intre o massa de oameni si cei care le conduc viata economica, politica si legala societatea este distrusa.Si atunci nici dreptul natural sustinut de colegul Foster si nici fidelitatea coleguliu Keen fata de textul legii nu ne va folosi la nimic.Daca vom aplica aceste concepte la cazul aflat spre judecata in fata noastra, decizia asupra lui devine extrem de simpla.Pentru a demonstra aceasta va trebui sa ma refer la citeva realitati pe care colegii nostrii, in teoriile lor sordide si nepopulate de oameni le-au trecut sub tacere desi le cunosc la fel de bine ca si mine. Prima dintre acestea este ca acest caz a produs un enorm interes public atit in tara cit si in strainatate.Aproape toate revistele si ziarele au scris articole despre el.Editorialistii au impartasit cu cititorii lor informatii confidentiale cum ar fi urmatoarele miscari tactice ale guvernului; sute de scrisori ale cititorilor au fost tiparite de ziare.Unul din marile trusturi de presa a facut un sondaj de opinie referitor la intrebarea "Ce decizie credeti ca ar trebui sa ia Curtea Supreama in cazul spelogilor"?Aproape nouzeci la suta si-au exprimat parerea ca inculpatii ar trebui sa fie iertati sau sa fie penalizati cu o pedeapsa simbolica. Este absolut clar ce simte opinia publica fata de acest caz.Am fi putut afla aceasta si fara vreun sondaj, folosind doar bunul simt. Aceasta face sa ne arate in mod evident nu numai ce ar trebui sa facem, dar ce trebuie sa facem daca dorim sa pastram intre aceasta curte si opinia publica un acord rezonabil. A declara acesti inculpati ca nevinovati nu ne va implica in nici o smecherie procedurala sau actiune nedemna.Nu e ceruta aplicarea vreunui text de lege care sa nu fie in concordanta cu practica acestei curti. Cu singuranta nimeni nu va crede ca daca ii vom elibera pe acesti oameni am interpretat in mod usuratic legea mai mult decit au facut-o predecesorii nostrii atunci cind au creeat exceptia legitimei aparari. Daca este ceruta o demonstratie mai detaliata a modului in care decizia noastra este intemeiata pe texte de lege m-as sprijini pe argumentele dezvoltate in partea a doua a motivarii de catre colegul Foster. Stiu ca toti colegii mei vor fi oripilati de ideea ca aceasta instanta sa ia in considerare opinia publica. Vor argumenta ca opinia publica este emotionala si capricioasa, ca e intemeiata pe jumatati de adevar si asculta de martori care nu sunt interogati de partea adversa.Vor sustine ca legea inconjoara procesul unui caz ca acesta cu masuri de siguranta sofisticate elaborate pentru a fi siguri ca adevarul va fi cunoscut si ca fiecare judecata rationala asupra problemei trebuie sa fie luata in considerare. Dar haideti sa privim indeaproape citeva din realitatile administrarii legii noastre penale.Cind cineva este acuzat de savirsirea unei infractiuni exista, vorbind in general, patru moduri in care poate sa scape de pedeapsa. Unul din acestea este decizia judecatorului ca in conformitate cu legea aplicabila nu a comis nici o infractiune.Aceasta este o decizie care are loc intr-un mod mai curind formal si abstract.Dar sa privim celelalte trei moduri in care poate sa scape de pedeapsa.Acestea sunt: (1) o decizie a procurorului de a nu incepe urmarirea penala; (2) o achitare de catre juriu; (3) o gratiere sau o comutare a sentintei hotarita de puterea executiva.Poate oricine pretinde ca aceste decizii sunt luate intr-un cadru normativ rigid care sa previna erorile sa excluda interesele personale sau factorii emotionali si sa garanteze ca litera si spiritul legii vor fi respectate? In cazul unui juriu trebuie sa incadram deliberarile sale intr-o zona relevanta de legalitate dar nu e necesar sa ne amagim prin a crede ca aceasta incercare are succes in realitate.In mod normal faptele acestea trebuiau sa fie judecate sub toate aspectele de catre un juriu.Daca aceasta s-ar fi intimplat sunt sigur ca inculpatii ar fi fost achitati sau ar fi existat o impartire a opiniilor care ar fi evitat condamnarea.Daca juriul ar fi primit instructiuni ca foamea oamenilor si intelegerea pe care au facut-o nu reprezinta scuze pentru a decide condamnarea, hotarirea lor ar fi ignorat probabil aceste instructiuni si ar fi implicat mai curind o interpretare mult mai distorsionata a textului de lege decit suntem noi tentati sa o dam, ca juristi. Desigur, singurul motiv pentru care acest lucru nu s-a intimplat a fost datorita intimplarii ca presedintele acestui juriu a fost un avocat.Cunostintele sale de drept I-au dat posibilitatea de a formula un raspuns care sa permita juriului sa evite responsabilitatile sale obisnuite [..] Dupa cum am mai spus, noua zeci la suta din opinia publica ar dori ca Curtea Supreama sa nu ii condamne pe inculpati sau sa decida o pedeapsa mai mult sau mai putin usoara.Cei zece la suta ramasi consituie un grup interesant, avind opinii ciudate si divergente.Unul din experti a facut un studiu asupra acestui grup si s-a dovedit ca membrii sau au anumite caracteristici.O parte substantiala din ei au abonamente la ziare de scandal cu o circulatie restrinsa care au oferit cititorilor o imagine distorsionata asupra faptelor acestui caz.Unii au crezut ca "speolog" inseamna "canibal" si ca antropologia este o "credinta" a societatii.Dar ceea ce vreau sa spun este aceasta: desi fiecare nuanta si opinie a fost reprezentata in grupul supus sondajului, nu a existat nic unul, nici macar un singur membru al majoritatii de noua zeci la suta care sa spuna: "Cred ca ar fi un lucru bun ca instanta sa decida o condamnare la moarte a inculpatilor si apoi sa vina guvernul si sa ii gratieze". Desi aceasta este o solutie care a dominat discutiile noastre intr-o masura mai mica sau mai mare si pe care presedintele acestui complet a propus-o ca modalitate de a evita o hotarire injusta in acelasi timp cu apararea unei anume prestante a legii. Putem sa il asiguram ca daca este sa apere vreo morala,aceasta este doar constiinta domniei sale si nu aceea a opiniei publice care nu stie nimic despre distinctiile sale privind textele de lege.Am mentionat acest aspect deoarece vreau sa subliniez inca o data pericolul ca ne-am putea pierde in prejudecati si am putea uita ca acestea de multe ori nu au o corespondenta cu lumea reala. Revin acum la cel mai important fapt al acestui caz, ceva ce cu totii cunoastem, desi se pare ca toti colegii mei incearca sa se apere ascunzindu-se sub robele lor de judecatori.Ma refer la perspectiva infricosatoare ca daca acest caz este lasat la latitudinea sa, Guvernatorul [seful executivului] va refuza sa ii gratieze pe inculpati sau sa le preschimbe sentinta.Dupa cum stim cu totii, Guvernatorul este un om in virsta, cu vederi conservatoare. Presiunea opiniei publice de multe ori are asupra sa un efect invers decit cel asteptat. Dupa cum am spus si colegilor mei, din intimplare nepoata sotiei mele este prietena buna cu secretarea Guvernatorului.Am aflat in mod indirect, dar cred ca pot pune temei pe aceasta, ca el este ferm hotarit sa nu schimbe in nici un fel sentinta acestei curti daca acesti oameni vor fi gasiti ca au incalcat legea.Nimeni nu regreta mai mult ca mine ca va trebui sa ma sprijin intr-o chestiune atit de importanta pe o informatie care ar putea fi caracterizata ca fiind zvon. Daca ar fi fost dupa mine, aceasta nu s-ar fi intimplat caci as fi vorbit direct cu Guvernatorul, am fi discutat acest caz impreuna si as fi aflat care este opinia sa, incercind impreuna sa gasim o solutie pentru rezolvarea situatiei.Dar cu siguranta colegii mei nu ar fi vrut sa auda de o asemenea solutie. Cu toate principiile lor privind obtinerea informatiilor direct de la sursa, au fost foarte tulburati de ceea ce au aflat in mod indirect. Faptele pe care le-am relatat sunt bine stiute de colegii mei, ceea ce si explica de ce Presedintele Curtii( in mod obisnuit avind o conduita model) s-a impotmolit in ideea de a-si arunca roba de judecator in fata Guvernatorului si a-l ameninta cu excomunicarea daca va indrazni sa nu preschimbe pedeapsa; explica de ce colegul Foster a facut eforturi imense de a evita situatia, incercind sa puna pe umerii acestor inculpati o intreaga bibilioteca de carti de drept.Explica totodata de ce colegul meu Keen a facut citiva pasi de partea cealalta a scenei, ca intr-o piesa antica, adresind citeva remarci despre puterea executiva "in calitatea sa privata de cetatean"[as observa ca, cu totul intimplator, sfaturile private ale cetateanului Keen vor apare in decizia acestei curti care se va tipari pe cheltuiala contribuabilului]. Trebuie sa marturisesc ca, cu cit imbatrinesc, cu atit devin din ce in ce mai surprins de refuzul oamenilor de a aplica principiile bunului simt in ce priveste problemele legate de lege si guvernare iar acest caz cu adevarat tragic a adincit sentimentul meu de descurajare si consternare."

Pentru a cita idei din aceasta traducere, folositi urmatoarea formulare:

"Cazul exploratorilor speologi", Lon.L.Fuller, traducere Dan STOICA;
Dosarele e-F.Cons: Dosarul Teoretic,
disponibil la: http://teoretic.blogspot.com/2005/02/cazul-exploratorilor-speologi.html